Uite-așa am să-ncep

By 26 martie 2020#Republica

Uite-așa. Fix așa. Ciumpi-ciumpi-mimi-poc. Nu am mai scris pe aici de doi ani, dar am tot zugrăvit pereții, am mutat biroul, pe urmă am schimbat biroul, salteaua, apoi apartamentul cu totul, orașul, prăjitorul de pîine, cana filtrantă, textul de bun venit – Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit, sed do eiusmod tempor… Și iată-mă, amînînd semănatul, visînd la secerat, nimic nou. Mi-am lipit corpul de canapeaua gri, am program de uitat în tavan, fix în bec, pentru cîteva clipe, visînd la vremuri în care voi fi așa și pe dincolo. Visînd cu î din i pentru că â din a este mult prea ciudat amplasat pe noua tastatură de la Microsoft și ajung să apăs ENTER fără să vreau. Uite-așa am să încep, fix așa, și mă-ncearcă un sentiment de… bine, da, asta e, așa trebuie să fie, să scrii cu greșeli, să scrii prost, neconvingător, urlat, pițigăiat, mieunat, să falsezi îngrozitor, să nu te citească nici dracu, dar să scrii. Aici sunt. Și scriu și e bine. Și e fain să scrii cu î din i, hi-hi-hi.

Am nevoie de asta, să știi. Am nevoie să-mi mișc degetele pe tastatură, să arunc în tine cu vorbe-n care nu cred (sau în care cred doar seara), cu exerciții de dicție, cu văicăreli, cu heirup, cu orice fel de mrrrrrrrîuri. Cît încă mai sunt pe aici, cît încă mai ești pe aici, știm amîndoi că-n spatele tuturor poveștilor e multă nevoie de îmbrățișare, de adevăr, de sens pe care-l găsim numai îm/pre/u/nă. Îți promit că n-am să-mi mai cer scuze, n-am să-ți mai spun: eu sunt mai bun de atît. Tu știi că sunt mai bun de atît, de aia rămîi aici, nu-i așa, altfel ai fi plecat de mult, nu-i așa, Cornelușa, tu știi că e ceva acolo, în tot întunericul pe care mi-l tot așez pe cap ca pe-o pălărie caraghioasă. Și tu știi că azi, 26 martie, în anul de grație 2020, la început de deceniu, sunt bine acolo unde sunt. Știi că eu am mai învățat cîte ceva, în ultimii 11 ani, de cînd ne cunoaștem. Și că drumurile pe care le-am tot făcut, cu aceleași bagaje, dintr-o casă în alta, cu aceleași cărți pe care am zis că le citesc și nu le-am mai citit, drumurile astea nu au fost în zadar și știi și că moaca mea e un picuț mai curajoasă, un picuț mai puțin servilă, mai puțin dispusă să-și cheltuie timpul pe oameni de umplutură și așa și pe dincolo.

Vreau să mă joc. Ăsta da cadou pe care să mi-l fac la 30 de ani. BUCURIE, haide. Hai, zeiță Curiozitate, pune-ți mînuțele pe fruntea-mi arsă de frici. Haide, rîsule, înflorește iar, în ciuda tuturor știrilor cu galben, cu roșu, breaking news, o să murim, o să fie rău.

Da, o să fie. 

Dar și pînă acum a fost. Pentru că așa am tot zis, nu? 12 ani am stat cuminte-n front, în banca în care am fost pus, apoi alți 11 am așteptat să mi se zică în ce direcție să o apuc, cînd și cum. Și uite-așa mi s-a tot scurs clepsidra. Am rîs ca să nu supăr, la glume de neînțeles, am tăcut cînd alții și-au bătut joc de mine, am repetat părerile altora despre lume, am căutat cu disperare compania unora, nu contează, niște oameni, să fie acolo, să nu fiu singur. Și-am așteptat să treacă ora de matematică. Și-apoi ora de chimie. Și-apoi orele de la serviciu. O săptămînă, un an. Au trecut mai bine de 11 ani de cînd ne-am întîlnit prima oară, măi, Cornelușa! 11 ani! Realizezi? Mi se pare in/cre/di/bil. Că încă ești aici, că încă îmi scrii, că încă-mi trimiți rețete, filme, muzici, încurajări, cărți, poze, din îndepărtatul dumitale Regat… #recunoștință

Și pînă acum a fost rău, cînd am umflat supărări, cînd mi-am dat singur în cap, mi-am bătut singur cuie-n tălpi, cum zicea Profu’ meu de actorie. Și pînă acum a fost rău, că am tot zis că e rău și foarte rău și n-am știut să iau o pauză, să zic stop joc o țîră. Că am așteptat să treacă aia și aialaltă. Că am pus multe-ntrebări, fără să-mi doresc, de fapt, să găsesc răspunsurile. Am bifat și eu niște căsuțe, am furat niște rînduri de la colega de bancă, am fugit și m-am pus la rumenit, țigară după țigară, m-am udat cu bere. M-am închis în casă înaintea tuturor, în urmă cu mulți ani, pereții ăștia nu mă sperie, sunt antrenat să trăiesc fără soare, în cutiuța mea de la etajul 8 sau 7 sau 1 sau 3 sau 9. Sunt antrenat să mănînc aceleași chestii – orez, mămăligă, cartofi, ouă, lapte, crenvurști (eu le zic cremvuști, din copilărie). Și-acum, cînd toate televizoarele vecinilor mei stau pe știri, zic hai, hai s-o facem, hai să scriem prost, hai să scriem, hai. Hai să curgă, mizerie și lumină, deopotrivă, aș prefera mai multă lumină, totuși. Să curgă un salut voios, de la mine către tine, să ți se umezească o țîră ochișorii. Tu, care ești în blocul de vizavi, ceva-mi spune că începem să învățăm să fim împreună. Vă simt, dragi vecini, se mai aprinde un bec, încă unul. Hai, începem să fim și noi împreună? Se trezesc energii. Se rupe o rutină veeeeche, se pun întrebări, se naște un Nu Știu din cîte-o certitudine. Începem să fim împreună, noi cu noi, noi cu alții, timid, cu spaimă, încurajați de poliție și armată.

Nu mă sperie pereții ăștia de beton. Mă albesc în fața unei singure întrebări: Ce îi aduce bucurie lui Grig? Și-aici e șchepsisul: să răspunzi cu ochii închiși, cu respirația-mblînzită, cu un cîntec dulce-n fundal, cules de printr-o amintire. Să răspunzi cu un gol în stomac, asemeni celui pe care îl aveai cînd urca leagănul către cer. Să răspunzi fără grabă, fără profesori care să te vegheze să dai răspunsul corect. Sau să răspunzi cu nervi, în miez de noapte, cînd te foiești de pe-o parte pe alta. Revoltă. Și după asta, ei bine, zicem: hai, la treabă, ne suflecăm mînecile și urnim tabăra… către camera cealaltă, unde ne așteaptă microfonul de studio…

Și încă ceva: întrebarea asta trebuie s-o pună una bucată Cornelușa, căci ea poate să trezească o asemenea rumoare-n suflețelul meu, ea știe cum să transforme o întrebare într-o… Întrebare Cu Sens. Asemeni unui spiriduș din basmele copilăriei.

A, și mulțumescu-ți ție, Daniele, că uite, datorită ție am aterizat azi pe scaunul ăsta, în fața provocării de a scrie din nou. Atît s-a putut, deocamdată.

Noapte bună!

 

P.S.: Vecinii unguri ascultă “Stand by me”, cîntată la saxofon. Mersi că ești acolo!

 

2 comentarii

  • Andrei spune:

    Și uite-așa m-ai ținut cu sufletul la gură cele cinci minute cât mi-a luat să traversez textul tău. Nu m-am uitat la ceas. Am zis așa. L-am recitit. Și mă bucur că ai făcut-o, ai lucruri de spus, asta e cert, indubitabil chiar. Ți-ai smuls duck-tape-ul de la gură, ți-ai tăiat sfoara care te ținea legat departe de tastatură și te-ai aruncat într-o nouă visare. O scufundare către totul absolut. Nu cred că e cazul să îți ții respirația. Din contră.
    Bine ai venit și bine ne-ai încântat.
    Mă înclin acum, las și eu ceva aici, poate rezonează

Lasă un răspuns