Toți oamenii sunt frumoși atunci când dorm

By 27 decembrie 2017#Republica

Pășesc cu încredere, nu știu io prea bine ce și cum se va lega-n mănunchiul acestei zile, dar altfel nu se poate. Am înțeles de ce renunți, atunci când renunți: pentru că vocea ta înmuiată în patetism, poleită de sinceritate… sună spart. Folosești o anume voce pentru vaiet, dă dependență, ajungi să te plângi, an după an, prin trenurile de Cluj-Napoca sau București sau Timișoara – era mai bine înainte, ce oameni, ce ținuturi; știi placa. Folosești o anume voce pentru cântec, joc și voie bună și, la rândul ei, ajunge să-ți dea câte un bobârnac generos.

Nu-ți sunt dragi, iată, nici jelaniile, nici heirupurile dimineților frumoase – în care pare că ai totul, în care pare că simți totul, cu tot suflețelul. No, simți că ești pe marginea renunțării, pentru că trăiești din plin sentimentul că nu ești tu, ăla care s-a priponit în fața oamenilor – hai la alba-neagra, un măscărici, un imitator spălăcit. Și n-ai vrea să renunți la scrisorile astea, e IMPORTANT să nu renunți. Clătim vocea, îi spălăm fețișoara, un strop de machiaj (așa, discret), sărim într-un picior, hop, gata, hai, dăm drumu’ la microfon, mergem înainte, ce naiba. Dacă vocea mea va căpăta alte nuanțe, va merge către alte-așezări… dacă-mi dreg vocea… mă vei mai iubi, mă vei mai recunoaște?

Îți descoperi adevărata voce doar în tăcere și parcă doar în compania anumitor chipuri. Ai vrea să poți, când vorbești cu vorbe, să fii la fel ca-n poveștile țesute-n tăcere. Pauză. Reluăm. Oricum, însă, mă bucur că sunt încă aici, pășesc cu încredere într-o dimineață superbă – eu am ales să fie superbă, cu vocea din momentul ăsta. Ne clătim de toate spaimele întunericului și luăm soarele la rost – de ce strălucește, oare, atât de tare, în luna lui Decembrie, și ce planuri mai moșmondește pe-acolo, numai și numai pentru mine.

Și înainte să ne urnim, trimitem o binecuvântare către toți oamenii care ne-au înlesnit călătoria, către toate lumile care ne-au plimbat de la zahăr la zahăr brun și-apoi la miere, către cimitire evreiești sau munți făloși. Rugăciunile mele îs către un Dumnezeu-scriitor, care a făcut în așa fel încât să-mi brăzdeze calea cu un grup infracțional, înțesat de personaje magnifice – adevărați eroi de poveste: neînfricați, neosteniți, cu poftă de viață, viață din aia… vie.

Și rămân cu ochii-n zare, inspir, expir, așa cum am rămas cu zâmbetul încâlcit în părul blond, care se odihnea pe-o canapea, la recepția hostelului din Cluj-Napoca. Mă trezisem târziu, dar tot printre primii. Și minunea asta care mi-a ieșit în cale, de cum am deschis ușa aaaal-bă și (căscat) maaaa-re… minunea asta mi-a potolit mersul, mi-a adăpat visul și-am avut încă un prilej de a binecuvânta Cerul, pentru cadou. Iată de ce-mi plac hostelurile, zic. Și-mi amintesc de Jean-Claude și Susanne, într-un hostel din Praga. S-a deșteptat cu el, foarte aproape de ea, el… uitându-se la picioarele ei, zice Susanne. Sunt prins la mijloc, ca un copilaș care are de luat o decizie, da’ el își iubește părinții, în egală măsură – și pe mama o iubesc mult, și pe tata îl iubesc mult; ce e de făcut? Cine pleacă? Corect ar fi să plece Jean-Claude, spune ea, așa ar fi corect, ea nu mai poate sta în același spațiu cu un om ca el. Nu. Și pentru că el nu pleacă, Susanne și-a strâns cortul vechi de 46 de ani și gata.

Norocul meu acum e că nimeni nu stă să-mi țină socoteala, nimeni nu contorizează clipele petrecute-n preajma soarelui de pe canapea. Dacă voi scrie vreodată o carte, un titlu interesant ar fi chiar ăsta: Toți oamenii sunt frumoși atunci când dorm. Și-am petrecut multe nopți prin aeroport (numai anul ăsta câte au fost!): Londra, Budapesta, Bratislava, Paris. Călătorii low-cost își plătesc zborul, uneori, și cu o noapte înghesuită-n buzunarul vreunui aeroport. Iar pentru o ciudățenie de copil, cum îs eu, e-o imagine șmecheră. Te uiți cum se aciuează pe benzile bagajelor, pe jos, în fața punctelor de check-in, pe puținele scaune din zonă, peste bagaje, îmbrățișați, încolăciți în jurul vreunei jucării uriașe, toți sunt incredibil de frumoși. Pentru că atunci sunt vulnerabili, sunt scoși din viteză, atunci visează, îți vine să-i strângi la piept, să-i faci semn de carte. Îmbracă pijamale de copii, nu sunt nici serioși, nici politicoși, nu au funcții și target lunar, sunt la un pas de moartea permanentă. Și tu le acompaniezi respirația, atent. Sunt păpuși… gata să tresară, gata să se-arunce-nspre joc, sunt tare frumoși oamenii ăștia care dorm. Toți. Așa cum le curge saliva… pe umărul vreunui partener care clipește des, cască și dă din cap, alungând vreun gând pribeag. Toți sunt frumoși, încerci să-ți imaginezi lumile pe care le poartă cu ei în valizele monstruoase, încerci să-ți imaginezi fețele celor care îi așteaptă, în gara pentru avioane… într-un alt capăt de lume. Drame obscure, tristeți răsunătoare care-s zvântate de curenții vestici, toate prăpăstiile s-or deștepta, odată cu minciunile din gestiune. Dar să mai zăbovim, să nu-i trezim încă. Lasă-i să fie frumoși, cu toții. Sunt împreună, sub un numitor comun, sunt împreună și sunt frumoși. Inspir, expir. Atât trebuie să faci. Visează în continuare, visează frumos.

Dar ceva mai târziu, când m-am întors către recepție… să fi văzut claia asta de aur, atunci, în momentul în care-și arunca privirea peste smartphone. Cârâia într-un fel murdar, enervant. Nu i-am reținut fața, dar îi țin minte respirația, mișcările corpului, na-ni, na-ni. Inspir, expir. 

Ăsta e momentul de care mi-e dor. Oricâte îndoieli ai avea, uitându-te în ochii ei (ce caut lângă ea? Cine e străinul care s-a apropiat de iluziile mele, atât de mult?) – oricâte îndoieli ai avea, zic, în momentul în care o privești dormind, învăluită de soarele (încă) timid de aprilie (sau decembrie), ascunsă de zăpadă (zăpada de aprilie, de ce nu), of, reluăm, reluăm… Oricâte îndoieli ai avea, zic, în momentul în care o vezi dormind, nu poți să nu-ți chircești inima un picuț – ce oamă frumoasăce sculptor dibaci. Mai apoi, când se va trezi, ce-o fi…? Om mai vedea noi ce-om trăi, lasă. Dar acum e frumoasă. Acum e cea mai frumoasă.

Și ne desprindem brusc din brațele amintirilor și spunem frumos, să ne-audă doamna dimineață: sărutmânaaa, doamna dimineață. Să ne trăiești, bună dimineața, soare fain! Bună dimineața, gânduri bune! Bună dimineața, Botoșani. Clătim, scuipăm, cum ar spune dentistul meu, să-i dea Cerul sănătate și dumnealui. În scurt timp, ne îndreptăm către Suceava, pentru o revedere de senzație.

Vocea ta