Scrii frumos și trist, îmi transmite Traian, în primul comentariu de pe frecvența Grig.online. Mă uit în jur: căsuța asta e colorată-ntr-o lumină ciudată. Zilele astea am transpirat foarte tare, aproape la fel ca-n liceu – era baltă la banca mea, pentru furnicuțele-mateloate. E-o lumină ciudată, zic, mi-e teamă că mă strecor în ciorba aia a poeților care se tânguie, care-și vâră gheara-n gât, mor în gârlele suferințelor lor tembele, visând că-și vor vinde opera în mai mult de 10 exemplare. Ori nu despre asta vreau să fie căsuța mea, Republica mea, nu despre amintiri în care-am dormit în pat cu gândacii ori în care-am fost bătut, ridiculizat și alungat. Și vei vedea, draga mea dragă, vei vedea dacă mă voi ține sau nu de promisiune: vom dansa și vom râde. #încurând

Caut o melodie faină, să-ți placă și ție. Muzica pe care o ascult are blănuri felurite, colțișori timizi sau dimpotrivă, așa-zis comercială sau clasică, de petrecere sau de film. Nu întotdeauna o să-ți placă și ție și e în regulă să fie așa. În seara asta, melodia de mai jos se ascultă din nou și din nou. Nu-mi dau seama exact dacă-mi place, dacă merită să o așez pe noptieră. Nu pricep ce spune tanti, dar îmi e cumva simpatică partea de după 02:05. Probabil de aia o ascult încontinuu.

Acum două nopți, am adormit mai greu ca niciodată și, spre dimineață, am sărit dintr-un hohot de râs în altul, gândindu-mă cum ar fi să mă duc la iUmor. Pentru o vreme, a fost cât de cât amuzant – ce apreciam io erau încercările echipei de a monta o emisiune care să vorbească, mai degrabă, despre producția unei emisiuni de umor. Nepriceperea concurenților, proasta lor pregătire (sau inexistenta lor pregătire, în multe, foarte multe dintre cazuri), zbuciumul juriului (a se citi: al lui Mihai Bendeac), cadrele care, în mod normal ar fi intrat în secțiunea: #culise #nudifuzămasta #sănuseștieceșopteșteproducătorulîncască, au intrat la montaj și-au făcut rating emisiunii (în locul momentelor nereușite prezentate de unii concurenți care-au venit cu scopul clar de a-și promova sărățelele la tv)Și uite așa râdeam io ca tâmpitul, imaginându-mi că o să vin pe scenă și-o să-mi prezint albumul – nouă piese plus una bonus: COPILUL DIN TINE – Cântece vesele pentru copilul din tine. Râdeam cu sughițuri și-mi imaginam cum o să le cânt frânturile unor piese, împărțind albumul, în stânga și-n dreapta (album care să aibă o copertă tipărită!). Pentru copilul din tine. Adică fix pentru copilul din tine, pentru femeile însărcinate.

Sunt convins că nu râzi, dar la ora 4, jur pe roșu, nimic nu putea fi mai amuzant ca zgumbia asta cu CD-ul. Pentru copilul din tine. Pe la 7:30, când am făcut ochișori, nu am mai râs nici eu și mi-am reluat bocetul de rutină, privind către viitor cu îndoială și groază.

În seara asta, s-a împlinit și previziunea lunii: am scăpat telefonul în apă. L-am botezat, iată, după aproape un an de la achiziție – târziu, ar spune unii; problema, însă, e că nu are niciun fel de bifă în dreptul rezistenței la apă. Dragul de OnePlus 3T a atins fundul vănii și-apoi a stat cuminte, cu ochișorii închiși, în bătaia uscătorului de păr, apoi s-a cufundat în orez și s-a așezat cuminte pe calorifer. De funcționat, cred că o să mai funcționeze, sper să mai funcționeze, și în anul care vine.

Mi s-a strâns suflețelul când l-am văzut înecat, mi-au tremurat mâinile în timp ce l-am șters cu prosopelul și îți spun drept, mi s-au înmuiat genunchii în momentul în care l-am văzut în orez, ca-ntr-un sicriu. În clasa a VI-a, încă plângeam pentru lucruri. Țineam foarte mult la stilouri, mai ales. Pe vremea aia, colegii mei erau săritori, veneau în întâmpinarea cerințelor profesorilor – cu lucruri care nu le aparțineau. Și uite așa se făcea că, uneori, mi se pierdea câte un stilou. Și plângeam. După un stilou ieftin. Stiloul meu.

Toamna asta, mi-am pierdut căștile Audio Technica ATH-M40X. Dar n-am plâns, c-am crescut mare. Le-am lăsat în tren, în vagonul de dormit. Aveam multe bagaje, mă-ntorceam din Bratislava, îmi frecam un cucui proaspăt fătat și… ghinion, nene, ghinion. M-am frământat câteva ore bune – simțisem că o să le pierd, zău că simțisem, cu doar câteva ceasuri în urmă. Cablurile de la ele au rămas într-un bagaj de cală și mi-a fost ciudă: cel care le-a găsit nu avea ce să facă fără…

Urmăresc emisiunea Visuri la cheie. Eu nu am plâns niciodată când am primit ce-mi doream. Nu am plâns niciodată de bucurie că am un telefon nou sau un GoPro sau un microfon. Copilul din emisiune plânge că a primit un DSLR Canon – entry level, cu siguranță. Mamă, de azi… fiul tău e fotograf! Plânge și plâng și eu odată cu el. De azi, pot să mă laud că am plâns și eu atunci când am avut în față un DSLR. Am plâns minute bune și m-am simțit bine.

Telefonul meu e-acoperit de orez din nou. De sub orez, liniște. Nicio notificare, niciun semn, nimic. Nicio veste de la oamenii mei. Știi, mă consumă… totul. Fac eforturi uriașe să urmăresc anumite conversații inteligente, să iau parte la bucuriile pe care omuleții din lista mea decid să le toarne-n biți, cu pâlnia, cu polonicul, cu ceșcuța de cafea – I love London. Mi-e din ce în ce mai greu să țin pasul, mă obosește teribil până și faptul că trebuie să dau un link către însemnarea asta. Chiar și după atâția ani, consumul e enorm, mă obosește teribil utilizarea telefonului. Și mă gândesc adesea, parcă din ce în ce mai mult, că poate ar fi mai indicat să-nchid tot, să las telefonul îngropat în orez, să revin către carte, ceai și pădure și să mă-ntâlnesc față în față doar cu cei cu care-mi e dat să mă-ntâlnesc… în locul ăla, la ora aia.

Poate că într-o zi… Până atunci, am planuri mărețe, glume inteligente (precum cea de mai sus), muzică de aia de care nu știu nici eu dacă e sau nu provocatoare de indigestii. Și mai am un număr de telefon pe care îl voi lăsa și aici, pentru comunicarea pe WhatsApp: 0734 144 114.

Momentan, telefonul meu doarme. Mă culc și eu. Noapte bună.

Vocea ta