Scrisoare către Penelopa

By 8 martie 2018#Republica
Femeia de lângă tine nu e frumoasă și asta nu pentru că buzele ei nu-s suficient de obraznice. Termini de păpat toată dragostea pe care ți-a preparat-o ca pe-o supă la plic. Te ghemuiești la pieptul tăcerii și-i numeri bătăile inimii. Nu-ncerca să alergi către vreun cuvânt anume, către vreun zâmbet cu papion.

Femeia de lângă tine nu e nicidecum o gospodină grozavă, dar s-a străduit, trebuie să apreciezi că s-a străduit; se-așterne tristețea, o simți, o simte și ea, femeia de lângă tine. Vă-mbrățișați, speri să treacă noaptea cât mai ușor – așa cum trec toate tristețile de duzină. Pentru că asta e o tristețe industrială, prost lucrată, lasă urme ușoare, nu strică stomacul prea tare, dispare din viața ta până a doua zi. Nu spune nimic, privește fix către pata de pe tavan și mângâie mâinile de femeie care-au parcat pe corpul tău.

 

Primăvara are miros de femeie, îți spui, după două beri, gata, ești din nou poet, adulmeci viața, îți ciupești o venă, ești viu, e bine, hai cu ziua de mâine, nu mi-e teamă, nu mai tremur în fața dimineții, nu mă mai doboară nicio seară. Sunt puternic, aproape bărbat.

Primăvara are miros de femeie, repeți fascinat de zeama vorbelor tale. De femeie adevărată, insiști, nu fabricată-n ramele de pe Instagram. De femeie care asudă-n dans, care naște, care știe cânta, care-ți înmoaie încruntarea, care boxează cu nefericirea ta, cu nemulțumirea și grijile pitite-n tâmplele tale de băiețel speriat. Primăvara miroase a femei care nu au chef să-nvețe definiții. Femei care refuză orice fel de 50 de sfaturi despre cum să. Femei care nu capitulează în fața urâțeniei. Care așteaptă și speră. Și țes mici miracole. Și cresc bărbați-regi și înalță zmeie către adevărul curat și vindecă și dăruiesc bunătate. Și poartă rochii, pe biciclete, clopoței în călcâie, ele sunt dincolo de mâzgă, bârfe și furtișag, ele-s basme ambulante și nu-și vând ochii-n online (pe zece laicuri și paisprezece inimioare și douăzeci și trei de mirări).

 

Dragă copilă, ești un miracol, într-o viață anterioară cred că am fost închis într-un trup ca al tău. Se-așterne tăcerea aia slută, simt că regreți o țâră că ești aici. După câteva momente în care amândoi privim cerul de beton din apartamentul închiriat, de la periferia periferiei, după câteva momente de of-uri îngropate adânc, te-ntreb, ca un copil prost ce sunt, ce naiba mi-ai putea răspunde, nu știu, să fiu al naibii, te-ntreb cum e să fii… femeie. Asta te-ntreb, iartă-mă că te întreb. Și tu tresari, ca dintr-un vis urât te înalți către mine, ce vrei să spui, cum adică. Nu știu, zic, spune-mi cum e să fii, habar nu am, cum e să fii acolo, mă-mpleticesc în puținele cuvinte pe care le mai am la ora asta prin gușă, cum e să ai sâni, zic, cum e să ai vocea asta, nu știu ce dracu vreau să aflu, de fapt. Mă uit la corpul de lângă mine, parcă m-aș uita la un bun pe care l-am deținut, în trecut, într-o zi îndepărtată, în gât mi s-a oprit o mică mirare, e oare posibil, parcă mă privesc din afarăSpune-mi, draga mea, cum e să fii acolo. Cum e să fii un basm ambulant. Amintește-mi, cântă-mi, știam și eu cântecul ăsta, între timp mi-au spus Grig, bărbătuș, am uitat cum e să porți picioarele alea grozave.

Și ea te privește cu un gram de oboseală, afecțiunea ei a fost epuizată pentru o-ntreagă săptămână. Mâine dimineață va pleca din încăperea asta, pâș-pâș, va încerca să nu te trezească, iartă-mă, nu mai pot rămâne. Acum se uită către pata din tavan și-ncearcă să te facă să uiți întrebarea.

De-ar înțelege că-ntoarcerea ta către fundul ăla de femeie înseamnă, de fapt, o întoarcere către acasă. Căci într-un corp de femeie ar trebui musai să te simți acasăCum e să fii un basm ambulant? Încerci din nou: cum e să ai sâni? Și-ntrebarea asta a ta e, de fapt, cum e să-ți curgă prin sânge cuvântul mamă, cum e să fii atât de aproape de început, cum e să știi că poți struni o voce nouă, proaspătă, care să sfredelească nedreptatea, care să-mblânzească ghimpii atâtor războaie? Cum e să fii atât de aproape de vis? Cum e să poți să calci prin centrul orașului – ca o regină, uimind necredincioșii, șlefuind aerul, alimentând cântece de vitejie, de dor, de victorie, de mai știu eu ce. Am să vorbesc mai încet, iartă-mă, sunt amețit rău.

Și-ți îndrepți binecuvântările către colega ta de bancă, ce zână pricepută, și-a așezat băgăjelul în camera ta, a-ntrebat unde e baia și abracadabra, casa ta s-a transformat în cămin. Acum nimic nu mai e la fel, zâmbești tâmp, aerul s-a-mbujorat, patul tău nu mai scâncește a depresie, murdăria n-a avut nicio șansă în fața ochișorilor ei de zână bună.

Cum e să fii femeie? întrebi gândindu-te că poate ar fi timpul să pleci de la pieptul acela. Cum e să știi că poți fi icoană, basm, PenelopăȘi sânii de lângă tine sunt acoperiți acum, gata cu autopsia, încetează… Nu am găsit decât un pui de simulacru, oricum. Abia aștept să vină dimineața, să plece la ea acasă, să rămân singur, singur… Și binecuvântările-ți fug către Penelopa, către o femeie de hârtie, către o femeie umplută de toate definițiile pe care ai încercat să le-ndeși în pieptul ei, de-a lungul timpului. Și-i scrii o scrisoare, și-i trimiți o lacrimă de poet. Aiurea. #alcool.

Cum e să fii femeie? Și-ți aduci aminte de-o-mbrățișare, una dintre îmbrățișările de împrumut, și ți-e dor de I., de copiloșeniile ei, de mancârțoșeniile ei, azi încă îi mai folosești aparatul de tuns, când ți l-a dat în dar sigur nu s-a gândit că o să-l folosești atâția ani. Nu pleca, nu pleca, îți răsună-n burtică șoaptele ei, din ce în ce mai tare, urlet, urlet, vuiet, cascadă, sacadat, pe șapte mii de voci, nu plecaaaaa.

Dar ai plecat. Către Penelopa ai plecat. Să o cauți pe femeia aia de hârtie, într-acolo ai plecat, da. A meritat? Cred că asta te-ar întreba I., dacă te-ar vedea azi.

Nu știu, chiar nu știu, am să-ți răspund la primăvară. La primăvara viitoare… 

YouTube: Oren Lavie – Second Hand Lovers; melodie dăruită de Cornelușa. La mulți ani, dragă Cornelușa! Ce bine că ești acolo.

 

Vocea ta