Rog Poliția să mă aștepte pe Aeroportul Otopeni

By 10 noiembrie 2017#Republica
De două luni, de când m-am întors în micuțul oraș B., mă plimb prin parc dimineața și seara. Nu e tocmai plăcut, sper de fiecare dată să nu dau peste niciun ochi de profesor, fost coleg de liceu sau om de cultură. Oamenii de cultură sunt periculoși. Elitele mă-nfioară, să știi, iar babele care-mi jelesc prezentul și viitorul – fără să știe prea multe de sănătatea minunatei mele persoane – mă indispun așa de tare încât trebuie să țin post o zi-ntreagă. Am observat, totuși, că e vorba de un sentiment reciproc, în cazul unora dintre ei – o fostă colegă m-a zărit, la un moment dat, și a ales să facă stânga-mprejur. Și-n loc să mă bucur, m-am îmbufnat.


De două ori pe zi, îmi iau dozele, cârâind. Mai întâi, te rogi să nu dai peste vecini. În special peste deșteapta de la 4, care te-ntreabă din mers ce cauți pe aici, dacă muncești, ce muncești și pentru câți leuți – de frică, probabil, că-ți plătește ea șomajul. Nu, doamnă, statul nu-mi dă niciun gologan, dormiți liniștită, vedeți-vă de vopseaua dumneavoastră de coc.

E nostim să constați că toată lumea care te salută îți știe numele. Ce e grav, în cazul meu, e că eu nu-i mai recunosc nici după fețe – foști profesori, tovarăși de joacă; să fiu al naibii dacă știu de prin ce poze să-i culeg. Și-apoi mai sunt cei care au copilași frumoși: dau din cap cu mândrie, apoi se-ncruntă și suspină când îmi întâlnesc singurătatea și îmi explică ce frumos ar fi să fiu și eu tată, chiar de mâine – fie, poimâine. Am aflat, recent, că am ajuns un înfumurat – nu-i mai salut pe cei care m-au ajutat să fiu om (iertare: OM) – zău, nu îmi amintesc așa ceva. E drept, am ales să ies din casă, în repetate rânduri, fără ochelari și cu uriașele mele căști Beyerdynamic. Asta e, îmi pare rău, le cer iertare tuturor, vă mulțumesc pentru înțelegere.

La întoarcere, ești pândit de sus, de la 1 – se uită fix la tine, are impresia că nu o vezi (doamnă, vă pot vedea!). Gata, s-a ascuns (cu-cu!). Pe drum ți-ai spus cât de frumos vei construi azi, cum vei trasa vectori pe acolo și pe dincolo (către succes, înainteeee, marș!). Ești obosit, te întinzi o clipă-n pat, ți se-nchid ochii (ți-s roșii, te ustură) și-n sânge ți se strecoară un gând care-ți face corpul greu, din ce în ce mai greu: La ce bun? Și simți că ești murdar – și poate chiar ești murdar-murdar, uneori – și te enervează neputința aia care-ți mângâie spatele. Îți privești corpul din afară și râzi. Și trântești un pahar, în imaginația ta, dărâmi un perete. Te ridici brusc. Deschizi o fereastră. Și afară te-ntâmpină o pisică miorlăicioasă. Ah, uite și stăpâna. Și-ncepe un interogatoriu condus cu dibăcie, printre miorlăituri și zâmbete șirete și te-ntrebi cum de mai e în viața. Bătrâna. Și pisica, și pisica. Și-ți amintești de larma din copilărie, de copiii care chinuiau corcodușul. Hoții la furat, hoții la furat! Dă-te jos, dă-te jos. Ce cauți în copac? Ăștia erau copiii, eu citeam, pe undeva, pe-un smoc de iarbă – acum e ciment, parcare; știi povestea, cu siguranță. Dă-te jos. M-ai lovit. Te spun lu’ maică-ta. Mama lu’ Georgeeee, mama lu’ Diana, o lăsați pe Greta afară? Eu citeam în timpul ăsta.

Viață, dragule drag, viață, larmă, veselie, chiote. Acum e liniște. Mai fumează din când în când doi găligani, sub fereastra mea, exact acolo s-au găsit – sigur sunt în gimnaziu. Ascultă manele și râd ca niște asini. Mă uit la bătrână, e copacul ei, da, ea l-a plantat. Știu povestea. O văd, așa cum era acum 17 ani, cu plasa de pâine, cu băiatul alături. M-am întâlnit cu băiatul ei, acum o săptămână. “Ce e cu barba asta a ta?” Ce să fie? “E urâtă”, zice. Iartă-mă că-ți zic, dar e urâtă, arăți foarte rău. Râd și îi mulțumesc. M-a supărat? Nu, nu m-ai supărat, stai liniștit, m-ai binebinebinedispus, zău.

Acum două săptămâni, am văzut copacul ăsta, înconjurat de conifere, dragul de el, și m-am gândit că seamănă cu mine – prins într-o continuă toamnă, înconjurat de oameni sănătoși, oameni cu capul pe umeri, cu direcție, voință, coerenți, prezenți și simpatici:

La ce bun? îmi șoptește un glăscior. Îl cunosc prea bine, îl aud de sute de ori, zilnic îl aud. Vreau să fac o baie și fac o baie – pentru că sunt murdar-murdar – de oboseală, de supărare, de lene, de ofuri și de prostie. Apa face bine, dar nu aduce miracolul dorit.

Și sunt la distanță de un click de vacanțele exotice pe care prietenii mei le gustă cu poftă. Stau prea mult în ecrane, mă ustură ochii. Mă gândesc că-n mine e o lumină, pot construi, vreau să construiesc, dar ajung să tot zac. Întins în coșciugul ăsta simpatic, închid ochii și mă cuprinde furia, din nou. Peste 10 zile, sunt în Berlin, peste exact două săptămâni aterizez pe Otopeni.

În fiecare seară ascult turnul de control București (cu plăcere: https://www.liveatc.net/search/?icao=OTP). Mi-am descărcat și o aplicație, FlightRadar24. Trafic aerian în timp real (cool!). Am testat-o ca membru gold, apoi silver. De două săptămâni urmăresc avioanele, aterizez împreună cu piloții. Am devenit dependent. Acum o săptămână, sesiunea mea s-a prelungit până după 3. La 1:40, aud pilotul zborului Wizz Air 1037 solicitând Bucureștiului prezența poliției, la aterizarea pe Otopeni. Wizz Air 1037 vine din Barcelona. Zâmbesc și-ncerc să schițez atmosfera de la bordul aeronavei. Spre necazul meu, nu pot să văd decât niște spanioli antipatici, care scuipă semințe-n poală, vorbesc tare și se foiesc enervant, în haine sinistre, neînțelegând nici româna, nici engleza.

Și printre nenorociții ăștia, îmi imaginez un omuleț roșcovan, rârâit, care-ncasează cât încasează și-apoi, cu puțin înainte de reactivarea semnalului cu centura de siguranță, varsă o lacrimă – nu, nu îl așteaptă nimeni la aeroport, se-ntoarce în România, nu acasă. Se-ndreaptă hotărât spre toaletă, intră în toaletă și…

Turnul de control e ușor descumpănit. 1037, ați spus că solicitați prezența poliției, la aterizare? Da, așa a zis 1037.

…și cu fumul ultimei țigări, roșcovanul scrie clar și răspicat: rog poliția să mă aștepte pe aeroport.

1037 rulează pe pistă (26L, dacă țin bine minte). Bine ai revenit în țară, roșcovane. Ședere plăcută, euro-cheltuitori barcelonieni. Noapte bună, Otopeni, zboruri line, tuturor aeronavelor care tranzitează spațiul nostru aerian.

Iar tu, tu mai rămâi o clipă, te rog – cât pentru o îmbrățișare.

Vocea ta