Prieten drag…

By 25 februarie 2018#Republica

Prieten drag, vistieria mea pare că se golește: simt că am la îndemână din ce în ce mai puține cuvinte, mă poticnesc la fiecare virgulă, și-acum încotro, mă tot întreb, îmi tot dau peste mână, mă doare spatele, mă ustură ochii, dureri de măsele – din nou; din cuvintele astea puține, și mai puține sunt plămădite întru adevăr. Acum cred că înțeleg jelaniile bătrânilor. În Republica mea, stingerea se dă, știi, din ce în ce mai târziu. Mi-e urât să adorm, în unele nopți ajung să mă întorc de pe-o parte pe alta ș.a.m.d. ore-n șir, da, tot gândindu-mă la maică-mea, la taică-miu – oare mai respiră, sper să-i reîntâlnesc în zori.

Acum înțeleg jelaniile bătrânilor, cum se mai cocoșează ei câte-un pic, cum își mai scrijelesc câte-un rid, atunci când rămân fără vreun camarad. Mărturisesc, a început să-mi fie teamă de moarte – de moartea ta. Bagă bine la scăfârlie ce-ți zic amu, Ionuțule: poți să te superi pe mine, să-mi ștergi moaca de prin istoricul navigării. Să apeși SHIFT + DELETE pentru toate plimbările noastre. Dă-mi ban permanent. Blocat. Gata. Ciuciu comunicare. Ciuciu felicitări aniversare. N-ai decât să faci un legământ cu matale că n-ai să-mi mai vorbești, în următorii 79 de ani. Accept. Poți să-ncepi numărătoarea, chiar de mâine. Numai lasă-mi o fereastră, o crăpătură mititică, un firicel de semnal, bip, bip, bip, biiip, biiip…, sunt aici, sunt aici, sunt încă aici. Te rog să nu îndrăznești să dai log out înaintea mea.

Să mă ierți dacă am să-ți mai scriu despre marile mele probleme, să mă ierți, regret toate năframele înlăcrimate pe care ți le-am înmânat.  Băiețel fără prea multă minte, ăsta mi-s, doar mă știi, habar n-am când o să-mi fie mie bine – binele mă-nspăimântă. M-am obișnuit să duhnesc a sărăcie, a neputință, a pomanagiu. Ceva s-a schimbat, totuși, în ultimii ani: atâta pucioasă mi-a fătat gura, atâta aoleu și of și Doamnee, încât mi-a revenit cheful de redecorat cochilia. Nu mă mai avânt atât de ușor spre oricine-mi iese-n cale, nu-mi mai expun aripioarele bandajate, pe tarabele din centru.

Vreau să aud de la tine că nu te dai în lături de la a fi viu, vreau să aud că ești iubit, iubit cu ardoare. Că, la rându-ți, ca o pasăre de pradă, sari la gâtul iubirii Ei – cu propria-ți iubire – sfâșie tot, puiule; devorează, arde tot, mergi dincolo de-ntuneric, sugrumă întunericul-întunericului, stăpânește-l, fii rău, fii o fiară, fii o fiară frumoasă.

Te rog. Aleargă și pentru mine, dansează și-n locul meu, ia-ți iubita de braț și-mparte cu ea tăcerile pline de sens și urletele înghețate. Rămâi generos, așa cum te știu. Și înțelept. Fii. Prezent. Spune-o cu toată inima. Prezent. Mai tare, copile. Încă o dată.

Răzbună-mă, trăiește și pentru mine ce poate n-am să trăiesc niciodată, cu genunchii mei răblăgiți. Înalță-te iar și iar, nu mai e loc, nu mai e timp de întristare și chin, sugrumă bolile ochilor, sărbătorește-ți bărbăția. Bucură-te, încăpățânează-te, ia-ți avânt și bucură-te zgomotos – ai plătit pentru clipele astea. Have fun, domnule. 

Poezie chinuită, de uscător… Și totuși…

Vreau să știi că am să-ncerc să urc și eu, către tine, bătrâne. Să pot să-ți ating zborul, din când în când, să putem să-mpărțim câte-un chiot. Mateloți, camarazi, frați de cruce, bravi exploratori. Fără de astâmpăr.

Asemeni unui școler din clasele primare, îți scriu azi, pe-un rest de hârtie. Dragul meu Prieten, eu te iubesc – până la lacrimi. Amăreala din cerul gurii e ceva mai senină, ghelbanoșagul e mai puțin împuțit. Îți mulțumesc. Vecinii rulează cântece de petrecere, ca de obicei, fără număr, să moară dușmanii, altfel nu se poate, nu, nu. România mea e prin spitale, România mea nu e bine (așa cum mi-au ros moliile pantalonii de pijama, așa îmi rod grijile astea suflețelul… Visez că o să mă lăsați singur. Voi toți, bărbații și femeile din linia întâi. Și eu sunt slab, sunt un prinț Miorlau, am să clachez un-doi, fir-ar să fie).

Ți-o spun drept, bunul meu prieten, cu vorbele care mi-au mai rămas, pe fundul unui sac peticit, fără să am pic de alcool pe conducte. Nu-ți cer prietenia veșnică. Nu-ți promit prietenia veșnică. Asta ar fi cu adevărat o mare tâmpenie. Nu-ți cer să-mi asculți supărările cotidiene. Nu-ți cer să-mi îndulcești ceaiul de pipote. Vreau să luminezi. Să trimiți semnale de lumină – aici, aici. Oamenii-s încă frumoooși… Aici, aici… Sunt aici. 

Uneori, pentru că nu știu cum să-ți răspund pe măsură, bunătatea ta mă sperie; onestitatea ta mă sperie, mă sperie că încă vezi ceva-n ochișorii mei, mă sperie că încă pariezi pe genunchii mei ronțăiți de reumatism.

Dar dincolo de-aceste spaime, cum spuneam, stă una cu adevărat îngrozitoare: spaima de moarte – de moartea ta… Fii generos, așa cum te știu, și fă cum te-am rugat: tu stingi becu’, s-a-nțeles?

Vocea ta