Odihnească-se în pace și răposatul, anul 2017

By 31 decembrie 2017#Republica
Odihnească-se în pace, a fost un an bun. Căci vorba românului, despre anii trecuți, numai de bine. Asemeni lui T., cu ochii închiși, în timp ce groparii îi astupau tatăl, asemeni lui T., îmi spun: mâine, mâine va fi… cumplit. Din banii lăsați pe pieptul răposatului, mai zice T., îmi voi cumpăra un teleobiectiv.

Preotul urlă către mine, alo, băiete, dormi, cică să iau coroana aia. Io nu știam că trebuie să iau vreo coroană. Haina aia lungă și neagră s-a-mbătat, după vreo 3 drumuri către cimitir și înapoi (cred și eu!), a încurcat hârtiuțele cu discursurile – nu e mare pagubă; în mare, totu-i la fel: a fost un om bun, a făcut și fapte bune, n-a băut doar ca porcu’, ce Dumnezeu, a avut o familie iubitoare, a fost apreciat de comunitate, adică de baba de peste drum. Și toate lucrurile-s zise de-un bețiv, director la Îngropăciuni, Cununăciuni și Botezăciuni SRL. Popa & Fiii SRL (pentru Ministrul Educației, ar fi în regulă și cu doi de “i”, se știeee). Dumnezeu să mă ierte. Dumnezeu să îi ierte.

Mâine va fi… cumplit. Peste-acest mâine, se suprapun băietanii de azi, aceiași copilozauri de la Crăciun (ce chestie!). Când au zărit-o pe maică-mea, au migrat către un tempo mai cumințel. Ea îi îndemnase, data trecută: mai rar, mai rar, nu vă grăbiți. Cu toată strădania lor, fuga și-a pus amprenta și de data asta. Aho, aho, copii și frați. Care copii? Și mai cu seamă, care frați? Acestea-s două întrebări asupra cărora merită să zăbovim, când om avea chef de nițel plumb. Stați puțin și nu… Mâine anul se… Și începe a…  Pe la case… Iarna-i grea, omătu-i mare. Și-aici, mi s-a-necat biscuitele în cafeaua instant și-am zburat către ușă, să amestec în ciorba lor. Dragii Moșuluice e ăla “omăt”? Dar “plugușor”? La anu’ și la mulți ani, hăi, hăi. Noi suntem copii, noi nu știm prea bine. Asta-i bună.

Mâine va fi cumplit… sau poate că nu. În mintea mea zăbovește o-nregistrare cu o fată bătută de alte fete. Fete, vorba vine. Niște lighioane. Și drumul cu bicicleta, din Eindhoven către Amsterdam. Nu l-am terminat; am străbătut, însă, peste 60 de kilometri, pe una dintre cele mai proaste biciclete-ncălecate vreodată. Nu am să uit, totuși, soarele-acela blajin, eolienele, drumul pustiu. Și n-am să-i uit nici pe omuleții care mi-au vândut bicicleta. 

Când au auzit că vreau să merg cu bicicleta-nspre Amsterdam, când au înțeles că asta e prima mea aventură, că toate călătoriile mele au fost, în mare parte, atent studiate – planuri și planuri și planuri; când au înțeles că am ales și-o mârțoagă care-n niciun caz nu va mânca jăratic, că am un ghiozdan al naibii de greu și un genunchi gata-gata să facă nino-nino, au început să se-nveselească și să-mi zică-ncântați: uau, tu chiar faci, da, chiar faci ceva-nsemnat, îți închipui, drumul ăla ar putea fi Drumul. Și m-au încărcat cu o serie de cadouri: o pompă, un kit pentru când o să trebuiască să dreg camera (mi-au explicat cum se face), două bretele de alea, de prins bagajul, în spate, două beculețe (pentru față și spate) și o poză. Tipii ăia doi erau mai încântați de idee decât reușeam eu să fiu. I-am lăsat în urmă cu promisiunea că le voi scrie. Mi-a fost rușine să le mai fac din mânuță, cu toate că cei șaizeci și ceva de kilometri nu au intrat nicidecum în secțiunea eșecuri.

Pe drum, vei întâlni întotdeauna un prieten care-ți va spune să renunți. La kilometrul 50, bunăoară, atunci când eram epuizat. Am făcut un popas, pentru o supă de roșii și o cafea cu alcool și ceva pâine prăjită cu cașcaval. Am fost servit cu voioșie, dar cam atât. Apoi, m-am reîntors (cu rușine), în mijlocul unor bicicliști echipați impecabil. Unul dintre ei mi-a spus să renunț, că e o nebunie ce vreau eu să fac – cu ghiozdaul ăla, cu blugii ăia, cu bicicleta aia, dar mai ales: doar în ziua aia (!?), singura zi planificată pentru aventură. Nu, e o nebunie. Trebuie să renunț.

Mi-a spus să renunț și asta m-a înfuriat. Am încălecat din nou: o să-i dovedesc că pot. M-au încurajat atâția oameni să nu renunț și am renunțat, iar acum… Despre asta va fi povestea!!

Iar după 5 kilometri, genunchiul meu a început să facă figuri și-a trebuit să modific traseul. Știam eu că nu voi ajunge în Amsterdam! Știam eu că nu pot duce lucrurile până la capăt, niciodată! Însă, culmea, nu simțeam pic de supărare. Parcă aș fi ajuns deja în punctul B.

N-am să te mai cert, promit. Stabilește o destinație și lasă-te condus de drum, așa cum te-ndeamnă atâtea discursuri motivaționale, ai încredere în drum. Vorbe. Vorbe care nu mă mai ating, cu toate că sunt convins că au mare dreptate.

Am ajuns la Amsterdam cu trenul. A fost pentru prima oară când am lăsat în urmă un obiect, fără să privesc înapoi. Am lăsat bicicleta în apropierea unei gări și gata. Eu, care plângeam după stilouri și creioane.

Mâine va fi… cumplit. Sau poate că nu. Anul trecut, pe vremea asta, mâncam singur, la singura masă liberă, într-un restaurant din Brno, Republica Cehă. Un hamburger odios, care nu prea-și dorea să intre-n mine. Un omuleț se-nvârte prin zonă, ca un titirez, oprindu-se la masa mea. Te rog, în engleză, îi spun. I’m sorry, sir, I apologize for this, I don’t want to be rude, but… cât mai stați la masă? Termin de mâncat și plec, îi răspund. Să-mi fie rușine că mănânc singur, la ditamai masa.

Afară e frig; și-acasă, Maja a încropit o petrecere. Ahoj, eu sunt, colegul ciudat… nu, nu rămân, nu am chef să vorbesc în engleză, sorry. Urmăresc, ca niciodată, un spectacol dintr-o piață din București – live, pe net. Delia încearcă să sufle-n flaut și se răzgândește. Bucureștiul intră mai repede în 2017. Mai repede cu o oră. Cehii mei mă iau cu arcanul către nu știu ce deal, mă-nvață să număr până la 10, la mulți ani și-așa mai departe. E ciudat că nu mă simt singur. Avem o sticlă de șampanie, sticla merge din mână-n mână, beau și eu o gură, deși nu prea am suflet de-așa ceva. Tom îmi așează-n mânuță un baton din care vom lansa lumină colorată, ieee, ca Harry Potter, zice el, ceva cu “-iamus”. Tot grupul e-ncântat, râde, haha. Și linia orizontului începe să nască buchete de magie, numărăm în cehă, suntem cu o oră în urma României. Ce-ai, mă, 2017 e deja acolo, mi se rupe de alt fus orar, ce prostie e asta, eu am numărat în română. Dar vezi, nu e chiar așa, căci mai fumez o țigară – ultima, îi zic Majei, ultima pe 2016, promit. Ne salutăm, apoi, cu emoție, ei mă salută în engleză, ușor stânjeniți. Tremurăm – eu am venit cu niște papucei ofiliți și-o hăinuță străvezie: nu știam că vom merge așa departe ca să spunem ahoj, acelui 2017. Și Maja strănută de zor – gata, ai răcit, îi zic, Ice Queenești răcită!

Mâine va fi cumplit. Sau nu. M-am amețit o țâră. Am băut cidru. Promit, la anul, fără alcool și cafea. Răposatul tatăl lui T. nu se mai vede, groparii erau să scape sicriul. Și eu rămân în urma grupului, așa cum mi-e obiceiul. Și privesc ciorile. Și privesc artificiile. Privesc toate cumpenele și toate renunțările. O privesc pe ea, când i-am spus că nu o iubesc. O privesc pe ea, care nu mă mai ascultă de câteva minute bune. Plescăi și-mi trec în revistă toate promisiunile nerespectate. Fluier plutonul de execuție – drepți!

Vorbim de ziua de mâine, de 2018, ca și cum o vom lua de la capăt pe curat. Strângem mâini, expediem urări, în stânga și-n dreapta, vorbim de bunătate, sănătate și destine recondiționate. Nu există buton de restart, mi-a spus viața, în atâtea rânduri. Plutonul de execuție stă-n fața minciunilor, amenințător. Știu, însă, că nimeni nu va trage. Vom îngropa acest 2017, apoi ne vom îmbăta cumplit – asemeni babelor de la parastas. Vom ronțăi câteva proiecte reușite, vom crănțăni câteva dezastre și ne vom îmbăta cumplit – așa cum se obișnuiește la un parastas decent. Răposatul… hâc… 2017… a fost… hâc… un an… bun.

Și-apoi, de dimineață, vom deschide groapa, cu dureri de cap. Cu un strop de machiaj, nimeni nu-și va da seama că e tot 2017. Așa cum, uneori, nimeni nu-și dă seama dacă o femeie e frumoasă.

Tu trebuie să te-așezi la birou și să scrii. Cu bucuria actorului care, deși manipulează de-un veac și jumătate aceeași partitură submediocră, încă mai simte furnicături în călcâie (măcar înainte de intrarea-n scenă). Încă mai crede (măcar înainte de intrarea-n scenă) că există o pereche de-urechi în stare să adulmece conștiincios rana Cenușăresei ori aria Ducesei de Vinterbabălscrâmcert. Ai datoria de a fi, totuși, ceva mai mult decât actorașul ăla care-a ieșit din garanție, care duhnește a service și a imitație de rom-ân, producător de vodcalize (vorba unui dirijor de cor, moldovean și capricorn, profesionist redutabil, ce-i drept). Trebuie să fii mai mult decât o bocitoare profesionistă, care-așează sughițurile fix acolo unde trebuie. Și-i o țâră greu să faci asta, atunci când patul tău se vaietă de lipsă de-afecțiune, când ochii tăi încercănați cred că un laic și-un șer vor da un sens – e bun sensu’ ăla chiar și pentru o zi, să mai înaintăm vreo cinșpe metri (apropo, am avut grijă ca acest articol să n-aibă șanse de șeruire, ha).

Tu nu mai ești de mult atentă. Te gândești la ale tale, ar fi culmea să te gândești la ce tâmpenii-ndrug eu pe aici. Ți-am spus, m-am amețit puțin. De mâine, gata cu alcoolul. Adio, cidru mândru! 

Totuși, până mâine, pentru că s-a făcut pustiu, pentru că s-a făcut liniște dintr-o dată și pentru că nimeni nu te ia în brațe, pentru că nimeni nu te invită la dans… îmi voi permite să-ți întind mâna. Melodia o aleg eu (“Plopi impari”, de la Grupul Stereo). Asemeni băietanilor cu plugușoru’, sunt un om grăbit. Nu mai am răbdare să trăiesc, dar încă mai găsesc răgaz pentru dans, când și când. Ei, ce zici? Dacă nu, io plec, că mi-e somn…

 

Vocea ta