Nu știu cine ești

By 9 noiembrie 2017#Republica
Nu știu cine ești. Îmi zâmbești acum pentru că ai fost plătită să-mi zâmbești. Putem să facem o poză? mă întrebi. Cred că băusem un vin înainte, dar tot îmi transpirau mâinile și-mi scărpinam cocoașa, râzând stingherit. Dacă aș fi fost plătit și eu, te-aș fi luat de mijloc, de după umeri. Așa, nu am știut ce să fac cu mâinile și mi le-am aruncat într-un zbor frânt. Următorul. Pardon, “următorii”!


Și următorii ani au trecut cocoșându-mă și mai tare, îndoindu-mă, traspirând non-stop și amânând gânduri și acțiuni – așa cum mai faci dimineața (încă zece minute, nu sunt pregătit să te-ntâmpin, soarele meu drag).

Seara aia a rămas pe un HDD prăfuit – o filmare de proastă calitate, din care nu-nțeleg mare lucru. Până la urmă, a fost ok, nu venisem pentru tine. Nici dacă ai fi făcut cuib în urechea dreaptă nu cred că aș fi fost prea atent: nu eram pregătit să te întâmpin (nu știu când o să fiu pregătit). Mi-am repetat de alte 4-5 ori că ai râs la ce-am zis mai devreme pentru că ai fost plătită. Io venisem să beau vischii. Și-am băut. Și pe urmă am luat un taxi în care mirosea a vomă proaspăt semănată și nu am înțeles de ce străzile pe care mă plimba gălbiorul nu semănau deloc cu cele din București. “Ocolește”, mi-am zis, “nenorocitul, fir-ar el să fie de pungaș nenorocit”. Aparatul era pornit, iar indignarea mea sporea: sunt într-un vis?

Și-atunci am realizat că într-adevăr, într-un vis, odată… io chiar mai visasem asta. Adică se făcea că eram în București și Bucureștiul arăta precum Clujul și era și Iustina pe-acolo – nu mă certa, nu îmi povestea nimic, de fapt; zâmbea doar: știi tu de ce zâmbesc. Dar eu nu știam, deși țin minte că la trezire am avut impresia că aș fi aflat totul, însă cheia mi-a fost răpită în ultima clipă, de răsărit. Nenorocitul. Fir-ar el de pungaș nenorocit.

Nu știu cine ești. Mă tot uit la poza asta cu noi doi. E poză de profil în aplicația MyVodafone – mică-mititică, așa au făcut-o programatorii, dar eu știu exact că vorbește despre doi. O să le trimit, totuși, un mail – poate o măresc o țâră. Ia de aici feedback, Vodafone! Cu plăcere.

Nu știu cine ești și nici nu contează. Poate că te-ai mutat în Quatar, ai o grădiniță-n subordine, mamă-eroină, carevasăzică. Nu-mi pasă. Să știi că io nu te-aș fi angajat, acum 3 ani și-un pic. Pentru astfel de sarcini, ai nevoie de fete superficiale (reține: o zic cu admirație!), care să duhnească a clișeu, a glume ieftine, a sclipici de zână – le vom defini, pe scurt, fete-ciorap. Zău, e o treabă serioasă. Uite poza, încă o dată: îmi dai impresia că ai fi putut fi lângă mine și la o săptămână de la party-party.

Știi, am câteva alte poze cu foste iubite, dar nu m-aș putea uita la ele cu satisfacția asta. Atunci când mă uit la poza cu Nu-Știu-Cine-E-Ea nu văd o persoană, văd un ambasador. Ecce oama.ea foarte simpatică, foarte. Pare că ne-am înțeles cum să ne-mbrăcăm, nu-i așa? Iar privirile noastre îs, trebuie să recunosc, mai calde cu mult decât cele pe care încearcă să le trimită cuplurile super-sudate, la tv.

Ce e grozav e că nu cred că o să pot să o visez vreodată, oricât aș privi-o. Nici dacă închid acum ochii… nu, nu o văd. Nu sună foarte bine, da’ e un soi de icoană. Îmi amintește că există. Ecce oama. Știu că există. Trebuie să existe. Mi s-a promis că o voi primi-n dar, că-mi va fi aliat, călăuză, regină, cămin – altfel nu aș fi semnat niciun contract pentru jocul ăsta, crede-mă.

Nu știu cine ești, îți zic încă o dată, privindu-te drept în ochișorii ăia pixelați. Iar rândurile pe care le voi mai scrie, în zilele următoare, nu îți vor fi adresate. În schimb, te voi privi cu drag, zâmbind – vecină cu zâmbetul meu ești. Zâmbesc aievea, repetând, murmurând, înainte de culcare: doi, doi, doi, doi. Voi repeta zilnic că doi nu-i o misiune imposibilă. Voi repeta zi de zi (zi de zi, zi de zi) că a-mân-doi vine și-n supa mea, în curând…

Noi, în curând. Până atunci, noapte bună!

Vocea ta