Maturitate-n rate

By 13 martie 2018#Republica

Fă-te odată bărbat și luptă-te cu balaurii și eliberează-te, eliberează-mă, eliberează-ne.

Mie mi-e rușine azi. Sunt închis într-o cutiuță tare frumoasă (cu semnătura Volvo), pedalăm înspre B. (B, de la București), iar la volan se află C. În dreapta lui, A. Miroase a mare, stau alături de o altă A. care miroase a mare și a miere și eu transpir, povestind zgomotos despre dureri adolescentine (#foreveralone). A2 își caută apartament în București. Pentru că e oamă mare, cu echipă. Altfel nu se poate, numai în rate.

Deși sunt și omuleți care-au vrut să scape de abuzurile părintești și-au vâslit către un singur țel. Și și-au cumpărat patru pereți, așa cum au visat. Fără rate, cu banii jos!

Nu m-am mai simțit de mult în siguranță, într-o mașină… Nimic nu ne poate atinge. Mă lansez într-un exercițiu de imaginație. Cum ar fi ca A2 să nu mai ajungă-n seara asta alături de partenerul ei? Uite, tirurile astea ar putea fi pionii providenței. Adio. Game over. Neee, nimic nu ne poate atinge. București, păzea, sosim. Ha.

Mie mi-e rușine și transpir și mai abitir. Am vârsta lor, am vârsta lor, ochii ne sunt aproape la fel de mari, cu aproape aceleași cearcăne de luni seară. Mâinile par ceva mai muncite, însă, îmbrățișând rate pe 15 ani. Never settle, spune OnePlus, în reclame la telefoanele mobile, never settle, șoptește câte un recepționist, câte un aventurier rătăcit, în timp ce-ți pasează un joint. Câtă generozitate.

Mie mi-e rușine. Într-o singură zi, opt oameni aveau să mă-ntrebe cine sunt, care-mi e menirea. Și buzele mele au purtat (către ochii-ncărunțiți din stânga mea) mărturii plângăcioase, glume la care nu mai râd nici măcar eu.

Life is what it is, zice britanicul din ceainărie; niciun fel de legătură cu discuția purtată. Bun venit în București. Bun venit la Podstel. Iubesc hostelurile, mai ales în primele două nopți. Adorm legănat de sforăiturile colegului de vizavi. Dinspre fereastră, britanicul tastează cu înverșunare și pentru un moment sunt liniștit și parcă și-o țâră fericit. Ar trebui să vorbesc mai puțin. Mai ales atunci când transpir atât de tare.

Poză cu pisica nr. 1 / @Teahouse 5, București

În dimineața asta, avem ploaie-n program. Și cafea. Și bere. Și-un măr pipernicit. Și ciocolată. Și liniște. What’s your name? Aaaa, ești român, ce chestie, zice D. (D. parcă era). E o româncă produsă dintr-o bucată, nu se teme să te muștruluiască, cu sare-n sprâncene. Se-ndreaptă către alte colțuri, către alte ferestre, în timp ce cântă cine iubește și lasă. Nu e nimic trist, ploaia își continuă treaba, e un blestem frumos, e liniște și nu știu cum să o mănânc, mă foiesc, îmi trag gluga pe cap, îmi scarpin bărbia, ce să fac cu liniștea asta.

Rate pe 15 aniAltfel nu se poate. Unii albesc peste noapte, sunt bărbați plini de solzi, miros ca atare, își urmează agenda de bărbați #pebune. Alții fac rate, plătesc cu dobândă – câte un copilaș, câte o copilă, câte un faliment…

Tu când ai de gând să faci ceva?

Mi-e rușine. C. vorbește cu pasiune despre bijnițul lui cu numărul 2. Îi spune hobby, are o umilință care slujește bine întregului discurs. O politețe care nu e corozivă. Poveștile mele se-opresc în câte o intersecție. C. le readuce-n scenă, cu bunăvoință. Aș fi preferat să nu, îmi zic. Mi-e rușine. Din stânga mea, marea, mierea și ghimbirul pornesc asaltul final. Mi se livrează atâta bunătate.

Vorbim despre frumusețea femeilor din anii ’70. Cine iubește și lasă… Tash Sultana și Valeria Stoica. Și negrul de la America are talent. 37 de ani în care a cântat la metrou. E frumoasă Valeria Stoica. Ce liniște e. Sunt singur în ceainările. Eu și-o pisică. Două, de fapt. Ce naiba să fac cu atâta liniște? Sunt bine, mamă, totul e exceleeent. Rate pe 15 ani. Când ai de gând să fii om mare? În București, cine vrea să muncească, are de unde alege. Trebuie să fii cu adevărat prost să zici că nu ai loc de muncă în București. Așa zice A2.

Poză cu pisica nr. 2 @Teahouse 5, București

Sunt singurul român care doarme-n hostelul ăsta. Iubesc hostelurile, mai ales în primele două nopți. Îmi îmbrățișez colegii de cameră, în gând, mi-s tare dragi. Cu tot cu sforăitul lor, cu toate horcăielile și click-urile lor muiate-n insomnie. Omuleții din jurul meu duhnesc a trenuri, avioane și roaming. Eu – a poezie plină de coșuri, de spaime, de ezitări. Poezia e bună, dar dacă mâinile nu-ți sunt trudite, cuvintele-s lipsite de miez – se ofilesc rapid și tot ce mai rămâne-n aer e rușinea imposturii. Căci impostor te numești, dacă vorbești despre viață, iar tu pendulezi între somn și alt somn, între știrile de dimineață și reality show-ul din prime time. Life is a verb.

În tăcere, în întuneric, rușinea se estompează. Rămân cu rușinea aceea din amintire; ce companie grozavă: rulăm pe drumul european, rulăm într-un Volvo negru. O mașină plină de oameni mari; simțăminte, legăminte trecute de primăvară. Lumea din jur nu mai contează, singura realitatea e cea din cutiuța asta frumoasă. Insulă-n mișcare. Faza scurtă. Faza lungă. Faza scurtă. Și eu sunt singurul copil care-a greșit clasa, ultimul copil speriat, pe-o insulă plină de oameni mari. Și frumoși. Puternici. Cu agende coerente, cu rate pe 15 ani.


********
Sursă foto copertă: YouTube, Valeria Stoica – “Get back”

Vocea ta