Martie, bine-ai venit!

By 1 martie 2018#Republica

A fost odată o vreme în care iarna era iarnă; zăpada venea și pleca odată cu veselii clopoței de lerȘi Hrușcă nu respira prin Canada. A fost o vreme în care păsările călătoare se-ntreceau către mantrele școlerilor, sms-urile erau taxate fără milă – fie ca primăvara aceasta…, senin în cuget și-n simțiri, sănătatea noastră cea de toate zilele, mugurii vieții noi și câte și mai câte.

A fost odată o vreme în care-mi plăcea o fată care locuia, deloc surprinzător, în banca a patra, rândul de la geam. N-aș fi împărtășit asemenea grozăvie nici celui mai vrednic prieten – nici n-aș fi avut cum: pe atunci nu cred că aveam vreun prieten. Ce răsturnări spectaculoase s-ar mai  fi agățat de obrajii mei, de-aș fi avut în preajmă una bucată Daniel, să-mi ardă un: lucrurile-s bune și s-or mai tocmi. Sau poate-un frumos: hai, sus inima. Purtam plete mătăsoase, aș putea spune că eram chiar frumos, aveam o frumusețe de fată; și o cumințenie pe alocuri mai enervantă decât una de fată. Când scriu aceste rânduri, mă întreb cum de nu s-au atașat ele de mine, pe vremea aia în care chiar eram frumos.

N-am înțeles niciodată treaba asta, dar unii au stabilit, la un moment dat, că 1 Martie e ziua-n care doar băieții trebuie să primească mărțișoare. Așa se face că de 1 Martie, doar fetele porneau asaltul. Fetele și cu mine. Pentru că încă de mic mi-am dorit să fiu un grig-contra veritabil. Juram mereu și mereu că nu am să mă căsătoresc niciodată, așteptând chiar să fiu lăudat pentru astfel de jurăminte. Pe ascuns, însă, devoram povești despre Diene-Cosânzene. Și-atât de mult îmi plăcea părul ei, și-atât de mult îmi plăceau hainele ei, și-atât mi-e de dor de primăvara aceea în care-mi tremurau mâinile pe mărțișorul acela. Urma să-i penetrez sfetărașul cu acul ăla. Da, da, încet, încet, cu grijă, așa, e bine. Foarte bine. Mi-e dor de primăvara în care… rămâneam (aproape) ultimul care primea mărțișor, din partea ei. Eu nu eram nici măcar rezerva-rezervei. Intram în secțiunea: dă-i și lui, să nu se simtă prost. Și eram destul de frumos, acum îmi dau seama.

Martie, bine-ai veniit, Mărțișorule…

Cântam cu toții, iar eu o priveam, pe furiș, ce frumos îi șade mărțișorul, ce frumos cade soarele-n părul ei. Dianaîmi place de Diana, aceste vorbe aveau să-mi aducă numai necazuri, câțiva ani mai târziu. Glume peste glume peste pufnituri răutăcioase. Și ce-am înțeles atunci a fost că Diana e sinonim pentru rușine. Și-apoi că fetele sunt din altă plămadă, ele-s altfel, ele nu au astfel de gânduri – doar băieții.

Păsările călătoare, cip-cirip,

După recreația mare își va da jos mărțișorul meu, mărțișorul ăla îi arde pieptul, o chinuie.

Se întorc la cuibul loor, cip-cirip,

În clasa a VI-a, fetele au fost luate cu arcanul, de la ora de sport. Profa de biologie are o discuție cu ele, despre sex. Împreună cu M. ne gândim să facem ceva – chiulim de la oră, pentru câteva clipe, ne lipim urechea de ușă, și-apoi ne gândim să o reclamăm pe profă. Așa ceva nu este posibil. Așa ceva este peste putință. Nu înțelegem foarte clar ce și cum, nici după ani și ani nu vom fi înțeles atât de bine, ne revoltăm și ne mirăm și ne sare suflețelu-ntr-un picior. Diana mi-a smuls mărțișorul din mână: “lasă că mi-l pun singură, mersi”. În piept și-a păstrat doar două-trei mărțișoare. Pe restul le-a spânzurat de-o foaie. Al meu a murit pe foaie.

Și prin razele de soare, cip-cirip…

M-am mutat la altă școală. Colega mea de bancă nu face nazuri, s-a bucurat de mărțișor. Nu știu motivele, dar are etichetă de ostracizată. Am să regret o viață-ntreagă că nu m-am bătut cu Sava: las-o, bă, împace, nenorocitule. Așa ar fi trebuit să-i spun.

Acum fetele au sâni și-și plimbă mândre mărțișoarele, pe holurile școlii, sunt ca niște generali înfumurați. Decorații, jertfe ale vreunor iubiri de primăvară. A murit fostul meu diriginte. E-un soare leneș și Ș. este singură acum.

Și prin razele de soare, cip-cirip…

Am uitat continuarea. Dar știu alte câteva bucurii cu ghioceii și toporașii, cu doamna învățătoare și cu albinuțele, cu iarba și dorul și pacea și râurile de soare și pădurile clocotitoare (fără disfuncții erectile), fără reclame la pastilele pentru articulații.

Și știu și-un moment în care, mic, destul de aproape de T0, să fi avut vreo 5-6 ani?, mă jucam cu păpușile mamei mele. Atunci a fost momentul în care m-am îndrăgostit, cred, pentru prima oară. Miroseam lacom rujul mamei mele – îl împrumutasem pentru o clipă, nimeni nu se va supăra. Și-n jur era primăvară, și păpușile-acelea miroseau a adevăr, a suflete vii. Și prin ochii lor, n-am să uit niciodată, am pășit într-un viitor în care am simțit atingerea câtorva taine (încă nu le știam numele, dar le simțeam răsuflarea). Și-acum îmi amintesc de clipa aceea, da, parcă pentru o bătaie de inimă nu am mai fost copil, o mică eroare de script, un bug, nu ar fi trebuit să am acces la acele revelații.

Și prin razele de soare, cip-cirip…

Nu e-un soare închipuit, nu. L-am visat (alături de alte bazaconii), l-am implorat o noapte-ntreagă, vino, vino. Eu, cel care nu prea spune așa ceva. Vino. Eu, cel care s-a obișnuit cu frigul, cu cerul bolnav, cu jaluzelele trase. Vino. Măcar azi. Și iată-l, m-a trezit în dimineața asta – e chiar un soare potent, un soare adevărat, haide, îmi zice, ești încă aici. Deșteptarea.

Nu trage de mine, nu, nu mă bruschează, o face cu emoție, așa cum am făcut și eu cu iubita aia pe care am vegheat-o, o noapte întreagă am vegheat-o, neputând să adorm de fericire. Hai, deșteptarea, bună dimineața, îmi șoptește, așa cum îi șopteam iubitei mele adormite, cu pleoapele-ncinse, fix așa îmi șoptește. La proră, o primăvară mai rușinoasă ca oricând, o glumă – ar spune unii. Butaforie peste butaforie, și totuși, momentan, ni s-a asigurat cadrul propice pentru toate cântecele de odinioară.  Pentru nădejde și credință-n iubire* (*în limita stocului disponibil). Mi-e teamă să deschid televizorul, vreau să cred că soarele ăsta e la fel, peste tot, că toată România e-un zâmbet, că mărțișoarele sunt schimbate pe alte mărțișoare, că păstrăm în pieptul nostru simbolul unei primăveri dintr-un alt secol. Binecuvântate fie îmbrățișările și visurile copilăriei.

Iar dacă soarele ăsta m-a auzit și a făcut tot ce a putut să ajungă la termen, pe 1 Martie, a dat check-in, iată, înfruntând o iarnă nedreaptă… Dacă soarele ăsta a fost atât de prezent, surprinzător, da, surprinzător, de 1 Martie… eu, eu de ce să nu-i răspund pe măsură? Îmi încleștez emoțiile atrofiate, zâmbetul neoxigenat, sunt gata, pregătiți caii, pregătiți drumul, sosesc.

Maică-mea îmi întrerupe scrisoarea, mi-a adus un mărțișor, se prinde la-ncheietura mâinii, așa-s instrucțiunile, și-apoi o să simt că e primăvară, cică. Botosunny, 11 grade cu minus.

Fie ca primăvara aceasta să vă aducă-n dar boticul umed al unei lumi noi. Hai cu soarele. 

 

Vocea ta