De la etaj, bătea un pendul bătrân, rar și apăsat, mereu la aceeași oră și, tocmai când am hotărît să strig să oprească timpul acela obsesiv și ritmat, a amuțit brusc, de parcă m-ar fi auzit, deși nu l-am strigat, deși nu i-am vorbit.
Din peretele vecin se auzeau voci răgușite și zgomotoase, pahare ciocnite, muzică pe fundal, ca-ntr-o piesă de teatru, actul trei, la final, poate că fumul înecăcios îi împresura pe toți, adunați la un loc, nici nu mai simțeau ce-i supără, simțeau doar ce-i unește, erau rubedenii și poate aceasta era de ajuns, era singurul criteriu pentru care se aflau în aceeași incăpere, se presupune că se cunoșteau de mult sau, oricum, că s-au cunoscut cândva, poate unii se vedeau după ani, erau acolo toți, în timpul lor, pentru un timp oarecare, trăit la un loc, cu ardoare, cu nepăsarea asta de la bloc, eu eram dincolo de perete, dincolo de oglindă, dincolo de întâmplarea asta stupidă. Începuse să mă doar-o măsea, iar gălăgia lor mă enerva foarte tare și, căutând, disperat, prin sertare, am descoperit un pliant; era demult, de la absolvirea liceului, dintr-un timp cu plete dalbe… L-am îndesat rapid într-o casetă mai mare, să nu cumva să mă prindă-n cârlig timpul amintirilor dulci-amare.
Pendulez acum între două sau mai multe lumi, între două sau mai multe timpuri, între două sau mai multe anotimpuri, deși am aflat de curând, că timpul trăit e unul singur: trecut, prezent și viitor – în aceeași haină și-n același decor.
Aceste rânduri au fost scrise de maică-mea, în ziua de doi ianuarie, anul de grație 2018.