În aceeași haină și-n același decor

Timpul curgea nemilos peste draperiile prăfuite, din catifea, căzute ferm, ca o cortină peste infern, peste cărțile așezate haotic, pe birou și sub el, pe masa de la bucătărie, pe jos, printre instrumentele cu corzi, pe sub bradul împodobit, chinuit de podoabe, scuturat de căldură, cu vărful îndoit peste măsură de moș crăciunul din ciocolată expirată, în rest, în afara lui, parcă, a timpului acela nemilos, pe care nici nu-l mai simțeam, se târau niște pași, nu știu ai cui, dar zgomotul acela ritmic, apăsător, mă trezea din timpul meu și m-arunca în timpul lui, al tatălui meu, sau poate al tatălui lui, oricum, într-un timp pe care nu-l voi trăi niciodată și-atunci, nu-mi rămânea decât să mi-i inchipui pe-amândoi în același timp – unul cunoscut atât de puțin și altul – deloc. În timpul lor era al cincilea anotimp, altfel băteau secundele și altfel curgeau orele, altfel mirosea țărâna și altfel miroseau florile, altfel se învârteau horele și altfel – sărbătorile…
 
De la etaj, bătea un pendul bătrân, rar și apăsat, mereu la aceeași oră și, tocmai când am hotărît să strig să oprească timpul acela obsesiv și ritmat, a amuțit brusc, de parcă m-ar fi auzit, deși nu l-am strigat, deși nu i-am vorbit.

Din peretele vecin se auzeau voci răgușite și zgomotoase, pahare ciocnite, muzică pe fundal, ca-ntr-o piesă de teatru, actul trei, la final, poate că fumul înecăcios îi împresura pe toți, adunați la un loc, nici nu mai simțeau ce-i supără, simțeau doar ce-i unește, erau rubedenii și poate aceasta era de ajuns, era singurul criteriu pentru care se aflau în aceeași incăpere, se presupune că se cunoșteau de mult sau, oricum, că s-au cunoscut cândva, poate unii se vedeau după  ani, erau acolo toți, în timpul lor, pentru un timp oarecare, trăit la un loc, cu ardoare, cu nepăsarea asta de la bloc, eu eram dincolo de perete, dincolo de oglindă, dincolo de întâmplarea asta stupidă. Începuse să mă doar-o măsea, iar gălăgia lor mă enerva foarte tare și, căutând, disperat, prin sertare, am descoperit un pliant; era demult,  de la absolvirea liceului, dintr-un timp cu plete dalbe… L-am îndesat rapid într-o casetă mai mare, să nu cumva să mă prindă-n cârlig timpul amintirilor dulci-amare.

Pendulez acum între două sau mai multe lumi, între două sau mai multe timpuri, între două sau mai multe anotimpuri, deși am aflat de curând, că timpul trăit e unul singur: trecut, prezent și viitor – în aceeași haină  și-n același decor.

 

Aceste rânduri au fost scrise de maică-mea, în ziua de doi ianuarie, anul de grație 2018.