Dincolo de fereastra ta

By 26 decembrie 2017#Republica
Vezi, eu ajung să-ți scriu abia când se face întuneric de ăla… înecăcios, de ăla rânced, atunci când mințișoara mea se-aruncă în tranșee, luptând cu fantome ridicole, cu demoni mucegăiți. N-aș fi sincer nici dimineață, dar poate că soarele acela vesel ar ajunge să-mi însoțească rândurile anorexice, s-ar așeza în spatele unei virgule, s-ar revărsa fără jenă, în ooooo-uri, și aaaa-uri și-ar fi tare bine.

Scriu atunci când întunericul rulează aceleași cântece zgomotoase, aceleași certitudini sumbre legate de ziua de mâine. Înșir cuvinte care nu mai înseamnă nimic pentru mine, mă prezint în fața ta cu zâmbetul ăla măsluit, îl știi prea bine – nu te poate păcăli. Adulmeci minciuna printre rânduri, sunt departe rău de tot ce-nseamnă viața asta a mea, cu toate că numai despre asta behăie gurița mea simpatică. Ești, poate, la fel de străină de tot ce ți se întâmplă, deși lumea te-ar putea acuza de egocentrism. Nu te mai poți concentra, în momentul în care defilează câte o poveste despre alți ochișori decât ai tăi. Acum câțiva ani, oamenii își făceau cărarea aproape prin tine. Se împiedicau de umărul tău, fără să-ți spună niciun cuvânt (cine l-a pus în drum, așa anapoda?). Acum ajungi să faci întocmai ca și ei – de unde a apărut bicicleta asta?! -, ți se întâmplă lucruri, pilotul tău automat plonjează-n tot soiul de dezbateri inutile, înnodând șirul acțiunilor – de obicei, cu palme și pumni (pentru ceilalți, pentru propria persoană; ce mai contează).

Scrii atunci când întunericul rulează aceleași scenarii dărăpănate, scrii cu pauze dese, te iei mult prea în serios, e un eveniment, nu-i așa, cuvintele trebuie selectate cu grijă, să nu fie prea strâmte, să încapă minciuna. Și să-i șadă cât mai bine. Și tot nu e bine. Soarele dimineții următoare te face să regreți fiecare rahat de virgulă, fiecare căcat de poezie “de uscător”.

Pentru că totul e o minciună, nu-i așa? Nu e doar un gând vândut de-ntuneric, nu. Totul începe cu o minciună, din momentul în care ni se dăruiește un nume și ni se spune că suntem mascul ori femelă, furnicuțe-n acvariu. Și corpul nostru ne-ajută, creierașul se-ncinge, atenția noastră zburdă către… femele. Aventuri din așternuturi pătate cu-ndoieli/regrete: le-așezăm cu grijă-n albumul cu poze, ca să spunem că am trăit câte ceva. Dar după ani și ani, cu toată știința noastră, cu toate clișeele turate, cu toate zicerile din bocceluță, nu suntem în stare să punem degetul pe-o rană și să-i spunem: asta e Femeia, asta e, gata. Asta mă doare, doctore. Și neștiind să deslușim semnele, ajungem să ne prescriem singuri-singurei: masturbări zilnice, de două ori, poate trece dorul, poate se simte bine animalul, oblojim cum putem o anume minciună și mergem mai departe, șontâc-șontânc, până la pista următoare. În derivă. Animalul nu e bine – mărim doza, la 3-4. Și-apoi ne-ntristăm cumplit și-nghițim și alte leacuri – după ureche, maică, ureche de măgar nefericit. Fir-ar el să fie de joc...

Mărturisesc, azi am încetinit pasul, zăbovind în dreptul unei femei. N-aș putea să-ți spun cum îi ședea chipul, între râurile de păr negru-pur. Am fost bucuros doar că inima mea a intrat într-a patra, că am mai putut simți o mișcare. Un seism neglijabil, de, însă când am pășit mai departe, afundându-mă încet în seara asta modestă, a fost, zău, grozav. La fel ca și-acum o săptămână, când m-am încăpățânat să rămân alături de privirea unei antilope-fără-frică. A zâmbit și-a rămas acolo, la fel de dreaptă, cu un zâmbet viu, naiv, hotărât.

Dar nu vreau să vorbim despre asta acum, iartă-mă, ar fi trebuit să nu pomenesc de-așa ceva, nu e bine. E-o seară decentă, totuși. N-a venit cu dureri de cap, nu a venit cu dureri de stomac, nici cu genunchiul umflat, n-a venit nici cu obișnuitele coate-n ficat – ai să mori de foame, vai de viața ta. S-a așezat cumințică, aproape ca o fată mare, la câțiva metri distanță de onorabilul meu suflețel și m-a întrebat în șoaptă: Cum vrei să fie?

Trebuie să-ți dai barba jos, îmi zice taică-miu, arăți tare urât. Mulțumesc, am s-o mai păstrez. Ca să arăt și mai urât.

Orașul în care-mi desfășor activitatea de exilat s-a aglomerat, aproape că ți-e frică să mai traversezi… atâtea mașini, atâția oameni. Atâția oameni care sunt într-o altă, cu totul altă galaxie – și te rogi să rămână acolo, te rogi să-ți dea pace, să nu te roage nimic, să nu încerce să se agațe de niciun fir din barba aia a ta. Îți închei plimbarea de seară și, odată cu ea, se-ncheie și vizita la vorbitor – cu încrederea în planurile trasate pentru mâine.

Cum vrei să fie? repetă seara mea, bătând din picior și fredonând un song pseudovesel. Îndrăznesc să mă uit la ea și îndrăznesc să spun că e frumoasă, în modestia asta a ei. Aproape că mă simt dator acum să-i las ceva pe noptieră, să aibă și ea (când o-mbătrâni și s-o preschimba în noapte-n toată firea) nu știu, de-un cocoș sau doi, de o stea căzătoare, de un fulg de nea turmentat. Aproape că mi-e teamă de cumințenia asta a ei – urmează ceva, trebuie să urmeze ceva. Acum două nopți, am avut impresia că rămân fără a-er: gândurile mele au pornit într-o cursă cretină, urmărind posibila deteriorare a sănătății mamei mele. Mi-a luat vreun ceas să mă liniștesc. Dormi, dormi… dormi, puiule, dormi.

Am decis să-ți scriu zilnic. Ai să mă ierți, draga mea, nu mă pricep la croitorie, e cât se poate de evident. Dar vreau să învăț, vreau să-mbrac minciuna asta-n straie curate, simple, cinstite. Am să ajung să fiu un mincinos care nu va spune decât adevărul! Și-am să las ifosele astea de mare scriitor, am să încerc să mă joc cu vocabularul ăsta limitat, să punem de-un șotron onest, da, să desenăm alte granițe, să-mpodobim sârma ghimpată, cu flori și bomboane. Dincolo de fereastra ta, e-o insulă cu numele de B. – poți să-i spui Botoșani, dacă vrei. Și-n insula asta, trăiește un bărbos încruntat – care mormăie, mai mult decât vorbește; care e hotărât să-ți sărute umbra. Am zis.

Vocea ta