Desenează-mi o femeie

By 24 februarie 2018#Republica

Somnul de după-masă mi-a adus-o-n dar pe Maja. Mă vaiet: mă doare capul, mi-e răăău. This is a man’s flu, spune Maja; zâmbește precum o regină, apoi se răstește la Kiki și-apoi își toarnă o țâră de șliboviță. Dacă vreau și eu? Da, te rog, vreau, vreau. Și uite-așa ajung din nou în Cehia, în apartamentul meu u-ri-aș din aproape-centrul simpaticului Brno. Am în fața mea o oamă care seamănă cu iubita aia din albumul foto 2012-2013; și-o cățelușă aproape-depresivă. Nu știu dacă-s fericit, nu cred că-s fericit, sigur nu sunt fericit, dar pentru moment… întrebările alea au amuțit, mustrările alea au amuțit. Ne ridicăm din pat fără să comentăm, schimbăm două tramvaie, începem totul cu o oră înaintea României. Avem card de acces, avem card de ăla… pentru pontat; avem pauze de masă și pauze pentru pișat, ședințe și traininguri extrem de serioase. Avem colege care aduc plăcinte cu brânză dulce și ciocolată și cafea de aia bună – nu ca aia din bucătărie. Avem și masă de ping-pong și televizor și playstation. Și ucrainence frumoase. Și bulgari băgăcioși. Și recepționere (recepționere și atât).

Am învățat să tolerez frigul. Nu mă mai sperie ca odinioară. Și nu, nu e nevoie să deschid fereastra: e suficient să intru-n baie, ca să aflu ce mă așteaptă. În tramvai, cehoaicele-s purtătoare de fustă, cât curaj, domnule. E ger, mi-au înghețat pupilele, iar ele valsează – iarna nu le poate îngropa sub cușme și pantaloni de ski. Zâmbesc victorioase cehoaicele astea cu super-puteri, în stânga și-n dreapta: știm că suntem frumoase, știm că salivați, știm, știm. Au clopoței în priviri (aici, aici) și-n pieptul meu nu se-ntâmplă nimic, nicio ușă nu scârțâie (aici! bea-mă!), nicio emoție pe trapez, nimic. Le măsor picioarele, le măsor pieptul, le măsor cocul și fundul, la coborâre. La mii de ani lumină mi-s… Sprâncenele lor n-apar pe tabelul niciunei case de schimb valutar – am căutat, m-am interesat, te rog să mă crezi.

Desenează-mi o femeie, ar fi spus Micul Prinț.

Mașină de făcut copii, exponată într-un muzeu gigantic, actriță iscusită, profesionistă în frământatul iluziilor. Ea aleargă pe tocuri, în urma autobuzelor de noapte, pufnește și cântă și leagănă pui de oameni și plânge când i se naște câte-un fir de păr alb. Gângurește, se ridică pe vârfuri ca să culeagă o buză, să-ndulcească un obraz, e mai mult fetiță decât bunică, e mai mult armă decât savarină, e mai mult fund decât voce, mai mult augmentare mamară decât vis, e jeg și lapte, deopotrivă, sânge și vomă, doină și slujbă de-nmormântare, e zgomot și pădure-n munți. E-o jucărie sexuală. Ea e venin, e deșert și vin și păpădie. E un baraj de acumulare și spicul de grâu. E geamăt, freamăt, ea e o curvă, single, ofilită, îmbibată-n anxietate, cu mintea ei de femeie, rabdă sau ocărăște, soția mea, șefa mea; răspândește boli și destramă lumi, țese dezamăgiri, seamănă bucurii zbenguicioase. E fabrică de cadouri, candelă și icoană și mir, miros de sex și atât, unghii și epilări și suspine și proteste și violuri. E drujbă care-ți retează picioarele, plasă de siguranță, susținătoare înfocată, acritură la borcan, beton, zaț și ocean. Ea e ctitoră de cămin. Ea e patrie. Ea e limbă. Ea este… zidită-n dorul meu.

35 de minute la 175 de grade. Preîncălzire: 10 minute. Cumpărăturile + servirea: 45 de minute. 7 minute: o țigară (fumată afară, în întunericul verii, într-o stație de autobuz). Două mii de coroane – o oră și jumătate. Atât. O oră și jumătate în care nu ai timp să te întristezi, nu ai timp să te-ndoiești, ești acolo, acolo. O oră și jumătate în care adevărul ăla e mai adevărat decât orice adevăr de afară; nu simți că ești înșelat la cântar. O oră și jumătate în care nu ai timp pentru definiții și glume stupide, nu ne prefacem că vom fi împreună și mâine, și poimâine, nu ne e teamă de despărțire, nu ne e teamă de liniște și nici de transpirație, nu ne e teamă să fim dezgoliți, să râdem zgomotos. Ăsta e corpul. Ăsta e jocul. Un joc executat conștiincios, fără regrete și temenele imposibile. Fără prieteni-arbitri. Fără poze pe facebook, fără planuri scoase din vreun template, fără reclamații, fără garanții pe 5 ani, fără încrâncenare, fără urlete. Cele mai prețioase îmbrățișări – rămâi ancorat, în brațele ei, ca și cum lumea urmează să se frângă, să pășească-n întuneric, bâldâbâc, s-a gătat, merem acasă. Ea te roagă să nu mai bei șliboviță înainte de-ntâlnire. Promiți că vei face întocmai, data viitoare. Data viitoare… Ți-am adus ouă Kinder, ce surprize cretine îs amu, când eram mic cumpăram în prostie, ce vremuri, ce jucării frumoase, o copilărie muncită, da, munceam la fiecare surpriză din ouăle alea.

Și-așa se termină visul, așa se termină ziua. Mă arde stomacul, mi-e dor de S. Mi-e dor de I. și C. și R. și T. și A. Le binecuvântez suflețelele, le mângâi pe creștet frumusețea și bunătatea și – hop! – înapoi în sertar. Desenez un bloc luminat. Zeci de inimioare zgomotoase, cântece vesele, înflorate: femei cu mânuțe de zânuțe, cu pantofiori de prietene, de iubite, de fiice. Privește luminile din zare – acolo îs toate-toate; încă există refren de iubire, încă există pântece care să-ți poarte zâmbetul. Zâmbetul ăla mișto, pe care nu l-am mai văzut de mult.

Mâine revine iarna, așa am auzit. Noapte bună…

Vocea ta