Transpirație de gimnaziu şi ciori albe

By 17 noiembrie 2017#Republica
Să ştii că nu e vorba despre nicio depresie: ce simți acum nu e rezultatul niciunei reacții chimice – e busola ta care te trage de urechi, de ani buni. Nu te afunda pe cărarea aia, nu lua parte la cântecul ăla. Corpul tău se încăpățânează să te mai poarte către aceleași petreceri studențești – cu zgomot și planuri de împerechere; cu gust puternic și amărui de vomă și visuri meschine. Până la dimineață mai e cale lungă, până când răsar regretele… hai să mai dansăm puțin.

Unde se termină masca, te întrebi, unde se sfârșește personajul – bărbatul, femeia? Nu am nevoie de compania fetei din stânga și, totuși, fac tot ce-mi stă în putință să fiu prezent în lumea ei, mai mult de câteva clipe. Cu zâmbete împrumutate. Pentru că… așa se face. Pentru că suntem, în marea parte a timpului, sclavii personajului nostru. Noi nu jucăm, noi suntem jucați – ce să fac dacă sunt bărbat? Dai din umeri și pășești mai departe, așa cum te pricepi.
Ce simți acum nu e nicio îndrăgosteală, e doar admirația față de un chip frumos sculptat, o floare încă proaspătă, încă vie. Ce simți acum nu e oboseală, corpul tău nu e obosit. Ce simți acum e moartea care şi-a aruncat buzduganul direct în tâmpla ta dreaptă. Moartea aia cea mai rea, care-ți roade ochișorii încet – cranț, cranț, ce buni sunt.


Ce îți scriu acum, la ceas de seară, de pe tabletă, îți scriu cu mintea unui personaj îmbâcsit de gânduri de duzină, convingeri împrumutate de prin vecini, imitând vocea unui scriitor provincial. Sunt mai bun de atât și tu știi asta. Nu vreau să fac literatură, nu vreau să fiu lăudat pentru efortul meu de a lega două fraze-ntr-un mănunchi de suspine. Nu. Dar vreau să te mişc. Mă contorsionez inutil pentru că am nevoie de atenția ta – dă-mi-o, te rog. Vreau să citești rândurile astea blege, în întunericul camerei tale, să-ți șoptească noapte bună și să te facă să mă cari în buzunar și mâine, și poimâine. Rămâi.
Vreau să împrumut forma hipsterului suprem, să fiu un clișeu ambulant, nu contează, să te fac să îți legi șireturile cu un zâmbet, să privești în ceai și să fredonezi un refren, să citim împreună aceeași carte. Cuvinte simple, flori de nu-mă-ntrista. #tinerețeandreclamecool
Pândești laicurile – ele devin îmbrățișări, luminițe-n port. Mereu e vorba despre tine. Uiți că fiecare are de trecut văile cotidiene ale jocului de om mare.
Cunoști foarte bine vântul de noiembrie. Vereşti, linia 3. Cunoşti foarte bine ghiuleaua aia îngrozitoare a tristeții, zace-n stomac un morman de fier ruginit. Aștepți trenul de Cluj-Napoca, transpiri și declari pentru a mia oară că îți urăști hainele. In vagonul 1 miroase a copii de gimnaziu. E un miros specific, n-ai cum să nu fi de acord, transpirația lor miroase a cretă, a bănci și a revoltă ieftină. Una dintre fete încearcă să îmi clipească precum o femeie, împingându-și pieptul în față. Jumătate de ceas, până a sosit controlul – atât le-a luat să recunoască. “Nu, nu, poate aveți la alt vagon – sigur aveți la vagonul 1? Mai e și 1bis.” Le țin o prelegere despre urâțenia gestului – aș fi făcut schimb de loc fără probleme, aș fi lăsat grupul în pace, să cânte liniștit. Brusc, mă simt bătrân – călător dintr-un alt secol. Mă uit la machiajul lor prost aplicat, la pufăielile de matroane. Potoliți-vă, copii, nu vreți să intrați acolo, știu ce vorbesc. Trecem pe lângă o groapă de gunoi. Deasupra – pescăruși, cu sutele. “Ia te uită, ciori albe!” exclamă un băietan.

Cinci ore mai târziu…
Îmi vine să plâng. Și chiar plâng o țâră – două lacrimi, nu mai mult. Potolește-te, mă, băiatule, vino-ți în fire, ce dracu… Sunt singur în compartiment, trenul pare pustiu, senzația e aceeași, în ultimii ani, că odată cu plecarea mea s-a golit orașul, studenții au încetat să mai meargă la Cluj.

Îmi aduc aminte și de Râul Alb, când tabăra rămăsese pustie și primele semne ale toamnei mijeau cu bucurie. Ce stranie senzație. Se închide un spațiu. Spațiul ăsta va dispărea pentru totdeauna, zici. Și-apoi te faci nevăzut.

Şi te gândeşti cum ar fi ca trenul ăsta să nu se mai oprească nicicând, să aluneci liniștit în noapte, să fii iertat pentru jocul mediocru, să fii uitat.

Vocea ta