Chiloții de la etajul 3

By 25 decembrie 2017#Republica
Anul trecut, pe la ora asta, eram cu Miguel printr-un cuibușor arhiprăfuit din Brno – cu muzică la fel de interesantă precum cehoaicele din împrejurimi. Înainte cu două-trei ceasuri, deschisesem două sticle de vin: ăsta e expirat, se strâmbă Miguel; și uite-așa decidem să ne descotorosim de Modrý Portugal.

Halim țigară după țigară; vorbesc mult și încerc să fiu amuzant. Am hotărât că nu ne place țara asta. Eu am să rămân, totuși, îi spun lui Miguel, urlând. Asta e misiunea mea pe 2017: să rămân într-un loc, chiar dacă-mi provoacă arsuri gastrice, să nu mai fiu Prințul Miorlau. Încă am o energie sănătoasă, îmi zic, urmează un 2017 fabulos, am să văd Viena (aiurea, n-am văzut nicio Vienă, deși eram la două ore și-un picuț distanță de multmultlăudata citadelă), am să filmez și-am să montez așa cum nu s-a mai văzut pe YouTube. Și-am să scriu și-am să citesc și-am să iubesc o dată pe lună (cu 2000 de coroane cehești am să iubesc un ceas și jumătate) și-am să mănânc bine și-am să merg pe bicicletă și-am să beau bere cehească și-am să beau șliboviță slovacă și-am să dansez în Fleda în fiecare săptămână și-am să ies la plimbare cu Kikina, măcar de două ori pe săptămână, și-am să învăț ceha. Să învăț ceha… e musai. Oare mai are rost să spun câte planuri au fost bifate, în următoarele opt luni?

Suntem în Crăciunul lui 2016, iar eu și Miguel tânjim după Portugalia. El știe cum e soarele ăla, eu nu am habar decât că într-o zi voi fi în Lisabona, negreșit, ascultând fado și iubind gratis… o româncă. Clubul se micșorează din ce în ce mai mult, cu toate că am rămas din ce în ce mai puțini omuleți. Maja nu e acasă, nici cățelușa Kiki nu e acasă, au rămas doar iepurașii din living. Miguel va dormi în living. Mi-a adus cadou de Crăciun, un ceai pe care-l beau și azi – producție austriacă. Eu nu i-am luat nimic, dar am asigurat vinul și ingredientele solicitate. Miguel a gătit; și zici că avea turbinca lui Ivan, rucsacul lui fără fund tot făta: ou, tigaie, sac de dormit, mere, alt ou, semințe de floarea-soarelui, piper (aveam și eu, Miguel, ce Dumnezeu!) și alte câteva lucrușoare comestibile aduse din Praga, cu mare bucurie.

Am decis că nu ne place țara asta. Miguel e-n Praga de o lună și-un pic. Are-un fel de a pufni foarte nostim. Mă întrerupe, uneori, ca și cum ar trebui să-mi comunice un aspect de-o însemnătate de-o-se-bi-tă: Look, Grig… Se uită fix în ochii mei și-mi spune cât de mult detestă locul ăsta și cum abia așteaptă să se-ntoarcă-n patria lui.  Și-n loc să dau vina pe el, că din cauza lui îmi amintesc cât sunt de departe de .ro, îl iau în brațe și-i pansez urechiușele cu vorbe de mulțumire. Cu Miguel nu m-am simțit niciodată singur, cu Miguel nu m-am simțit niciodată în plus, ridicol și oropsit. Miguel vorbește o engleză mai proastă decât a mea, dar ne înțelegem fără vreo dificultate notabilă. Do you like tempeh? Yes, it’s fantastic!

This wine is not good. This is expired for sure. I won’t drink it. You better not drink it either. Let’s drink a beer in the city, right?

Sunt cu Miguel într-un clubușor arhitembel, sclipitor precum ochișorii cehoicelor din împrejurimi. Am băut destul pentru o singură seară, am fumat cât pentru o-ntreagă lună. Nu mă las, trebuie să lupt, horcăi. Look, Grig, let’s go home, ok? Okay, mergem home, Miguel.

Și dimineață, fumăm în tăcere, în părculețul din fața domiciliului meu. Plouă și Miguel îmi rulează următoarea țigară. Ultima zi cu Miguel. Mâncăm supă cehească, de oraș – îngrozitoare supă, n-aș numi-o așa, da’ foamea nu face nazuri. Când mă voi întoarce-n țară, voi prețui și mai mult mâncărica noastră românească, așa să știi. Și din fața “supei”, România e frumoasă până la lacrimi, e blândă, e tânără și zglobie, e bogată și credincioasă.

Și plonjăm în Crăciunul lui 2017. Crăciun cu soare, vreme primăvăratecă. Da, soare, soare care m-a tras de gene: afară din pat, hai, copile! Înoată cu bucurie, în ziua asta frumoasă, du-te. Cadou de Crăciun, bucură-te de soarele ăsta blajin, copile, bucură-te ca un bătrân reumatic ce ești. Și seara, se-așează-ntre sprâncene aceleași încruntări. Se zice că de Crăciun, tre’ să fii mai bun, leru-i ler, hop și-așa. Vecinii mei dragi îmi playază cele mai recente manele, Facebook-ul horcăie de ură, mustește de încrâncenare, în jur ți se-arată, parcă, numai combinații, găști, proxeneți și binefăcători cu cagule. Și ți-e ciudă că tot puroiul, toate bubele urcă-nspre soarele ăla de dimineață, te fac să te îndoiești, să te temi, să te clatini, să vomiți .ro-ul ăla cu care te-ai tot îndopat în vis. Și totuși, nu ai să pleci.

Miguel e în Portugalia, îmi urează de bine. Mi-e dor de el. Încerc să-mi amintesc o conversație din noiembrie 2016, dar se-ncurcă amintirile, nu știu cum naiba, dar se mai întâmplă.

Și-ajungi să te uiți la 21 noiembrie 2017. De la etajul 7 al hostelului tău din Berlin, poți vedea clar cum un bărbat-gol-chiar-gol defilează prin fața singurei ferestre luminate de la etajul 3 – blocul de vizavi. Privește-n gol, probabil, cu penisul din dotare legănându-se ușurel. Se așează pe veceu. În jurul meu, oamenii beau. Afară, bicicletele-și continuă galopul firesc, tramvaiul se-avântă la fel de încrezător. Și toată cearta dintre R. și I. se estompează, toate tristețile mele pălesc, e un om pe veceu, îmi amintesc de Amelie (parcă ăla era filmul, nu?) – oare câți oameni mai sunt în poziția gânditorului, în acest moment?

Nu mai aud nimic, râd pentru I. și R., dar înăuntru, în mine, e-o liniște mormolocească. Omul de pe veceu își atârnă chiloții în fața ferestrei, în fața noastră – oare l-a mai văzut cineva? Mașinile accelerează, mașinile torc, la etajul 4 rulează o telenovelă britanică.

Lumina rămâne aprinsă, chiloții rămân atârnați, nu știu ce e cu mine acum.

Vocea ta