Ce (nu) îmi aduce bucurie

By 22 aprilie 2020mai 27th, 2020#Republica

Ăsta este Tzep.

Partenera mea și l-a dorit foarte tare, asta după ce, acum cîteva luni, i-am arătat, ca idee, munca Alexandrei Radu. Eu mi-aș fi dorit să cumpărăm o cană, la început am strîmbat din nas: ce chestie, cactus? Încă unul, adică? Și cum ajunge la noi, bucăți? Și cînd l-am avut în mînuță, mi-am dat seama ce suflet mare are Tzep ăsta al Alexandrei! Mi se chircește inima cînd mă uit la el, dragul, scumpul Tzep – cum stă el așa, cuminte, pe pervaz, în bucătărie.  Bucățica asta de text e un strop de lumină, m-am îmbujorat, altfel curg degetele pe tastatură. Și, cumva, mă face să mă simt mai puțin vinovat de cîrnatul ostoit (așa mi-a venit, da, ostoit), de mai jos.

 

Visul ăsta e pe bune

Am visat că eram cu Daniel pe o corabie. O corăbiuță, de fapt, o imitație nereușită după aia din Pirații din Caraibe… Eram înconjurați de apă, o mare murdară și deloc adîncă, îți ajungea pînă pe la genunchi. Și Daniel se legăna, trăgea de o frînghie și zicea ceva, habar n-am ce, ceva aproape cîntat, și eu l-am întrerupt, privind către depărtări. “Tre’ să plecăm acum”, îi zic. Un val uriaș se-ndrepta către noi. Și m-am uitat un pic mai bine: nu era apă, venea orașul către noi, să ne-nghită, haț, un oraș lichid, gelatinos, cu blocuri, cu străzi, cu toate măruntaiele pe care le are un oraș. Mi s-a părut o imagine interesantă, i-am zis “hm”. Visele mele chiar nu se zgîrcesc, au buget. Și-am plecat de-acolo… și pe urmă am dat de-un oraș care semăna cu Budapesta, dar toți vorbeau în română și mi s-a cerut declarația aia pe proprie răspundere și chiar aveam una în buzunar, dar nu era bună – nu știu de ce nu era bună. Și am primit avertisment, haț, dar și amendă de 130 de lei; și mi s-a părut nedrept și am început să plîng de nervi și să mă cert și să ameninț, și polițistul care mă amendase nici măcar nu era polițist, era un paznic-măturător-ceva; dintr-o dată oricine îmi putea cere socoteală, ce caut eu pe străzi, ia să vedem, și Daniel nu mai era, poate că s-a-ntors în visul lui și-n visul lui nu erau orașe, erau doar munți cu păduri fotogenice, cu vulpi prietenoase și zăpadă mișto. Și-am început să le explic tuturor că eu, de fapt, nici nu vreau să fiu acolo, că nu-mi face plăcere să stăm bot în bot, că sunt doar în trecere, sunt în drum spre (a)casă.

 

Vezi această postare pe Instagram

 

Freebies (de colorat) de la minunata Mădălina Andronic. @shop.madiandronic @madalina_andronic

O postare distribuită de Grig.online (@grigonline) pe

Bine te-am regăsit. E mai interesantă viața în vis. Revin la întrebarea Cornelușei, tema pentru acasă pe care mi-o tot întoarce: refă-o, mai încearcă.

 

Soooo… ce îi aduce bucurie lui Grig?

Mă trezesc obosit, dar nu zăbovesc prea mult în pătuț, mă ridic foarte repede, sunt în poziție de drepți, gata de acțiune, gata să execut. Și nu aud nici un ordin și-atunci îmi fac de lucru, ascuțind creioane, cu ochii-n ecrane, mă forțez să produc ceva, orice, nu iese nimic, visez la cum o să vină ziua aia în care… Îmi amintesc de Zangra (cu vocea lui Victor Socaciu), unul dintre cîntecele preferate ale copilăriei mele. Pornesc microfonul, trag niște lălăieli, încerc să pun un strop de emoție, dacă povestea e o balegă, măcar să fie o balegă emoționantă, șterg și trag altceva și pe urmă mă gîndesc să scriu ceva și-mi zic: o să iasă o porcărie, așa că mai bine nu mai scriu nimic. Și uite așa se face seară.

Și seara mă umplu de-un entuziasm incredibil: bă, ce fain, cîte chestii faine se pot naște, mîine… Mîine rupem tot.

Culcă-te. Trezește-te. Repetă.

Și nu mă simt vinovat, ca-n trecut. Dacă mă-ntrebi pe ce mi-am cheltuit ziua, nu aș putea să-ți răspund fără să mă bîlbîi teribil. Te interesează dacă am avut o zi bună? Băi, da, am avut o zi bună. Curios, dar chiar a fost bună.

Mai ții minte cînd te trezeai cu bucurie, sărind la beregata unei povești? Ai rămas la pagina 182, oare ce se va mai întîmpla?

Nu știu să zic ce îmi aduce bucurie. Pardon, BUCURIE.

Cînd eram mic, era simplu. Totul era o mare bucurie. Teatrul îmi aducea bucurie. Am descoperit teatrul cu vreo 3 luni înainte de a-mplini frumoasa vîrstă de 5 ani. Primul meu spectacol a fost, din cîte-mi amintesc, primul spectacol al unora dintre noii actori ai Botoșaniului. Daniel Badale, o, ce minune de actor, juca în “Ultimul examen” (am căutat cu disperare textul și l-am găsit, după aproape 20 de ani, grație Medeei (e și-o versiune radiofonică, “Șantaj” i s-a zis, iar titlul original cred că e “Bună seara, Elena Sergheevna” – niște aiureli amîndouă). Ultimul examen...

După ce-am descoperit teatrul, l-am vîrît printre jocurile mele (alături de spălătoria de batiste – SpelgaStarr, societatea de transport alimente – TranspoAlm, televiziunea casei – TVCass, ziarul casei, liderul casei și altele asemenea). Aplaudam ore-ntregi și țîțîiam fericit, imaginîndu-mi și alte aplauze vecine, o sală plină. Și-apoi am făcut teatru în sufragerie – cu peruci, cu reflectoare (aveam două aparate de proiectat diapozitive – Turtița fermecată poate îți zice ceva) și filtre colorate pentru reflectoare și bilete făcute la mașina de scris. Și-mi plăcea să joc pe scena aia (care părea destul de măricică), dar și mai mult îmi plăcea să aranjez scaunele, să rup bilete, să mîngîi “reflectoarele”; îmi plăcea așteptarea, liniștea de dinainte de reprezentație, rumoarea întreținută de publicul meu (2-3-4 oameni, săracii, cîtă răbdare au avut), îmi plăcea să fac afișele, îmi plăcea să anunț că va fi ceva cu totul și cu totul special diseară (și-aflam și eu povestea, odată cu distinsul public).

Bun, lăsăm sertărașul ăsta-n pace, teatrul mi-a oferit o droaie de minuni, de întîlniri cu îmbrățișări strînse, comunicam altfel cu partenerii mei, descopeream un alt soi de limbaj – un limbaj care se năștea în tăcere, mă simțeam viu, urlam cu tot corpul, dansam, eram curajos, liber, puternic. De aia, cînd se lasă toamna peste cetate, îmi vine din nou să mă furișez în lumea lor, a actorilor, deși nu am eu stomac de actor, nu vreau decît să simt că sunt viu, cu adevărat, măcar o dată pe an. Bănuți să avem, nu-i așa, dacă vrem neapărat, putem închiria o scenă, cît să ne facem damblaua, înainte de prima ninsoare.

Cînd eram mic, citeam mult. Și scriam. Și-mi plăcea să țes lumi noi, dar și mai mult îmi plăcea să visez cum o să le vîr într-o carte. Și vai, cît de bine miroase cerneala tipografică de pe numele meu…

Cînd eram mic, îmi înregistram vocea pe casete audio. Rec+play = love. Taică-miu îmi luase un casetofon de jucărie, mai apoi unul mai profi. Am crescut cu teatrul radiofonic, banda de magnetofon, discurile de vinil și casetele audio. Și-am înregistrat pe zeci, sute de casete audio. Înregistrare, ascultare, înregistrare peste înregistrare. Îmi plăcea să cînt, să citesc povești la microfon, să inventez eu unele ceva mai dubioase. Dar cel mai mult îmi plăcea să-mi ascult vocea.

Și uite că e posibil să ajung la un răspuns.

Ei, da, aici devine un picuț dubioasă toată chestiunea. Am înțeles, zilele astea, că mie-mi place, de fapt, să mă ascult/să mă văd din afară, bun, dar aici ar fi o mică-mare problemă. Ca să-ți asculți vocea, trebuie mai întîi s-o înregistrezi!!!!!!

Vocea lui Grig

Ce nu îmi aduce bucurie

Băi, clar, aici e simplu, știu să arăt cu degetul. În principiu, nu-mi aduce bucurie marea muncă de creație. Că nu am vocație de miner (bunică-miu a fost miner și, pe măsură ce înaintez în viața asta, îmi pare din ce în ce mai rău că nu mai am șansa de a-i spune că-s mîndru de el). Eu vreau să am aurul pe masă, nu să scot, din adîncuri, un gram… o dată la an! Și mă critic încontinuu, taca-taca-taca, n-ai idee cît de rău pot fi io cu mine. Și zic: e o porcărie. Și asta e o porcărie. Și-atunci, de ce te-ai trezi, ca să scoți o porcărie? UNA PORCHERIA, SENIOR!

E fain rău să scoți un gram, și o dată în viață, nu zic nu. Problema este că stă jupînul de je pe capul mieu, jap, cu biciul, scoate, scoate, scoate ceva. Și uite așa se-ntîmplă, dragă Andrei, să apară texte care-s scrise fără niciun miez, pe repede-înainte.

Nu poți fi electrizant și electrizat non-stop, știu. Nu poți fi productiv non-stop. Știu. Nu poți fi înnebunit după muncă zi de zi. Nu poți fi delicios toată săptămîna. Ok. Nu poți clădi ceva fain dacă-ți cîntă-n creier un cor: nu e bun, la ce bun? sau care se chinuie să fie interesant, că poate-poate iese un rahat cu moț cît de cît aspectuos.

 

Ce îmi aduce bucurie

Mi-am ascultat și reascultat vocea, cu bucurie, în multe momente. De multe ori, e o voce deranjantă, nu pentru că nu ar fi faină, ci pentru că-i ușor de citit cum că nu are acoperire în aur. O zdreanță (v. argou). Cînd o astfel de voce e iax azi, mîine și poimîine, e de așteptat să fie la fel și răspoimîine (a, și chiar e!). Și-atunci, te oprești din înregistrat. Și nu mai ai ce asculta. Și pa-pa, bucurie (pentru că am stabilit că asta-mi aducea bucurie, nu?).

O altă problemă e de conținut. Nu simt că aș vrea să (mai) vorbesc despre mine (și-acum am în plan să exploatez basme, exerciții de dicție, chestii simpluțe, cîntecele pentru copii). Scopul meu este să-mi simt vocea o țîră mai curajoasă, mai plină de… energie. Și să o fac să sune ok la microfon. Și să ajung pe tv, cu un spot! Și să-mi cumpăr Sennheiser mk416 – bre, vezi cum visez?

Dacă aș ajunge cu vocea într-o sală de cinema… să-mi ascult vocea într-o sală de cinema, pe un spot scurt-scurt! Ce minune-ar mai fi!

Și-o să fiu sincer: îmi place cînd văd că ești acolo, cu o mînuță ridicată. Nu-mi crește valoarea, nu simt că am făcut ceva grozav, chiar dacă mă lauzi, dar mă alimentezi cu un împreună de care chiar am nevoie – în lipsa unei tagme-n care să mă strecor. Da, am și eu o tarabă la care se mai oprește cineva să-mi vadă ochișorii. Chiar dacă nu cumpără tot cîrnatul ăsta nenorocit, mi-a făcut din ochi, a văzut că am scris ceva, în 22 aprilie 2020. Dă-i, bă, înainte, nu te lăsa.

Acum mulți ani, îl întrebasem pe Sorin cum e să ai vocea pe radio, pe tot soiul de spoturi, cum se simte el, cînd își ascultă vocea printr-un supermarket… Și țin minte că nu mi-a răspuns așa cum m-aș fi așteptat. Odată plecată-n lume, vocea nu mai e numai a ta. Odată ascultată, e a ta și nu e a ta. Îmi place combinația asta. Eu o privesc din afară nu cu mîndrie, cu apreciere (uite ce frumoasă ești, fata tatii!), ci cu un soi de curiozitate, uite, aici mi-a plăcut șoapta, nu m-a prins aici, aici se vede că e forțat, aici ți-a venit cafeaua pe nas, ioi + [mai adaugă tu ceva de bine aici].

Și da, îmi place să ascult voci bune. Mă simt răzbunat cînd aud un spot care-mi face pielea de găină, îmi vine să strîng în brațe anumite șoapte și sper ca într-o zi să am parte de cîteva întîlniri, să pot să… era să zic să le strîng mîna, dar amu suntem și cu virusu’, iar cînd n-o mai fi problema, mîna mea oricum e tot timpul udă, deci mai bine nu le strîng mîna.

Bun. Așa simplu a fost? Gata, ne-am făcut tema și putem să merem la culcare fericiți? Am identificat ce ne aduce bucurie și gata?

Adică hai să repet, cu subiect și predicat: de regulă, mie-mi aduce bucurie ascultarea înregistrării propriei voci (cu steluță: ar fi de preferat ca vocea să aibă ceva… viață). Excelent. Și-am să repet și partea a doua: nu-mi aduce nu știu ce bucurie înregistrarea propriei voci și n-am habar ce ar putea zice vocea asta. Și da, vreau să am cîțiva martori, vreau să o trimit la o tură-n jurul blocului.

Și-atunci ce naiba asculți, dacă nu ai înregistrat nimic?! Ei, vezi, aici e buba. Trebuie să iei cazmaua și să sapi. Și să sapi. Pentru că… no, poate n-o să dai de aur, dar în cazul acestei mine, numai tu poți săpa, din păcate.

Bref: o să te înnebunesc cu lucrul pe voce. N-am nicio idee, momentan munca e rară și fără cap. Și mai e ceva: vocea asta se cere udată cu: lecturi, filme, muzici colorate, sfaturi, tehnici, exerciții de dicție, desenat, scris, dans…, nu? Și-am ajuns de unde am plecat, cu mîinile-n cap, pentru că e ora 15 și simt că înaintez prin nisip, că nu fac cît trebuie să fac, cît pot să fac.

În orice caz, o să fiu prost și foarte prost, agitat și speriat, al naibii de speriat, dar tu o să mă iubești în continuare, așa-i? Of, am uitat să mă joc…

Băi, și mai e o chestie: întrebarea Cornelușei rămîne pe tapet. Ani la rîndul, marea mea greșeală a fost să livrez un răspuns imediat la întrebarea asta. Mi se părea firesc să nu renunț la niște planuri, idei, vechi dorințe neîmplinite. Și uite că acum, dacă sunt întrebat de vreun sfat, îi răspund junelui visător, fără să stau pe gînduri: nu fugi, încearcă joburile mici, vinde ceva, răspunde la telefoane, măcar o lună-două-trei. Visurile tale mărețe nu fug nicăieri. Nu-ți fie frică să speli podele și să faci cartofi prăjiți.

 

Ce am tot zis că îmi doresc, o parte din lista cu o să:

  • scriu o carte (și-o s-o scriu, oricît de proastă va ieși)
  • ajung cu vocea pe un spot tv
  • public zilnic cîte o poză/un video cu moaca mea, pe Instagram
  • pun de-un podcast cu Andrei (Doamne-ajută)

Te las cu Tzep, ca să zîmbești larg. Ar fi tare fain dacă ai susține-o pe Alexandra Radu, Mădălina Andronic sau pe oricine îndrăgești matale. În mîna mea stă dovada clară că Alexandra chiar iubește mult. Sunt recunoscător că există astfel de oameni în lumea mea.  Și după Tzep, o melodie pe care io am tot dansat, zilele astea. Te țuc.

 

Melodia zilei

 

 

2 comentarii

Lasă un răspuns