Când îți vine să plângi

By 28 decembrie 2017#Republica
Eu nu știu sigur dacă-mi mai e dor de tine. Nu știu dacă aș mai vrea cu adevărat să fii pe-aici. Uneori mă gândesc că poate asta e, poate atât trebuie să fie. 28 decembrie. În curând voi avea 28 de ani. Poate că povestea mea nu se poate duce mai sus, cu toate râcâielile unui glăscior dinăuntru, care-mi bagă suflețelul în centrifugă, îmi înnoadă privirea într-un șirag de lacrimi, atunci când nu mai am niciun fel de chef pentru așa ceva. Fii, totuși, recunoscător.

Când îți vine să plângi și nu știi de ce. Când îți vine să iei primul tren și totuși, gara nu te-mbie. Rânjetul șefului de stație-ți transmite că nu ai unde să fugi, c-ar fi mai bine să șezi blând acolo unde ești. Fii recunoscător. 

Orașul e plin de studenți veseloși. Întorși acasă, pentru o colindă-mpleticită, pentru un la mulți ani (versiunea prescurtată), studenți care merg cu încredere către un abonament cu milioane de giga-împliniri, cu râsete nelimitate în toate rețelele. Umblă doi câte doi. Sunt proaspeți, sunt neatinși de înțelepciunea găunoasă a vreunei vârste care-a făcut, care a dres, care știe de ce să se ferească.

Îți scriu pentru că am promis că-ți scriu și-ai să mă ierți că nu prea sunt vesel nici azi. De fapt, ziua asta a fost atât de hidoasă, sunt cuibărit în durerea unui copil care-a aflat că Moș Gerilă e doar o altă scorneală. Un copil care nu vrea să-ngroape, totuși, scorneala, o mai ține-ntr-o cameră, pentru cei care-și doresc să arunce un bănuț (pe pieptul ei să arunce bănuțul, așa cum e datina).

Și partea proastă e că nu înțeleg de ce. Nu știu ce m-a clătinat, nu știu de ce-mi vine să plâng și atunci când ascult cele mai stupide refrene. Plângeam când îi vedeam împreună, în reclamele cretine cu zăpada din povești, cu versuri șloampete, din ciclul: cumpărați, cumpărați, cumpărați (cam cum ar spune tovarășul Donald).

Încerc, de ceva vreme, să trăiesc la volum mic, să mă dau pe brazdă, să fiu recunoscător cu ce-am în farfurie, acum. Să fiu al naibii dacă nu încerc. Uite, bunăoară, niciodată nu mi-am dorit o mașină, dar azi am decis că trebuie să am una. Una mică. Una galbenă. Partea amuzantă e că nu am banii ăia. Partea și mai amuzantă, însă, e că nu am nici măcar carnet. Și sunt convins că aș fi un șofer nepriceput. Dar mă încăpățânez, de câteva luni, să mă tot visez la volan. Eu, la volan. Eu, la volan. Într-o mașină mică și galbenă. Sau neagră. Important e să fie mică. Nici măcar nu mi-ar plăcea să ajung undeva. Ar fi suficient să simt că pot să ajung undeva, oricând; să am un portal, portalul meu către… oriunde – cum ar spune R. Să nu mă mai ia pe mine la rost niciun ceferist!

Fii recunoscător. Dobitocenie mică…

Încep să mă uit cu jind chiar și la cărucioarele purtătoare de urlete foarte (foarte) tinere. E nostim că-n clipa aia sar peste un aspect “neînsemnat”: partenera.

Fii recunoscător.

Când valurile afecțiunii din Marea Mamă par că te înghit. Răsuflarea ei e acolo, aproape de a ta. Fii recunoscător. Nu-ți lipsește nimic, stomacul tău face urât pentru că exagerezi cu alcoolul prost și cafeaua. Cerul e încă albastru, iarnă nu avem în program. Fii recunoscător. Pentru cântecele triste, fii recunoscător. Căci cântecele astea triste ajung să-ți mângâie plimbările zilnice, dându-ți putere, mai urma să zic ceva acum, mai voiam să zic ceva, dar am uitat – ei, nu-i nimic, înseamnă că nu era important.

Poate că asta este tot. Te uiți de la mii de ani lumină către studenții care mărșăluiesc, veselia lor e enervantă, obositoare. Povestesc cu prea mulți decibeli, deci(!), ce zări superbe sunt prin alte părți. Nu îi invidiezi, nu ai vrea să le-ocupi poveștile îmbietoare, înmiresmate, îmbuibate. Aștepți să se facă verde… și-n tresărirea de la granița visării, verși jumătate din cafeaua de seară. În timp ce traversezi, îți privești degetele-nmuiate în cafea și nu știu de ce dracu începi să plângi (discret, să nu te vadă nimeni): cafeaua aia îți pare a fi sânge. Și-ți vine să te-oprești, chiar acolo, să verși toată… ce-o fi aia care-ți răscolește măruntaiele, care nu-ți dă pace să trăiești o viață cuminte, fără iluzii nefaste, fără povești cu lumini, fără gale-mpuțite, fără palme care să te-aprobe (cu reverb mișto). Fără evenimente remarcabile, o viață li-niș-ti-tă, române. Cu rialiti șouri de senzație, cu semințe de dovleac și alune. Și reclame la medicamente și mașini.

Da, să te oprești acolo, în mijlocul intersecției. Și să vomiți fără contenire, să se dilate timpul: ăsta să fie tot restul vieții tale, să vomiți toată nefericirea, toată jalea, toate revoltele, toate neputințele, toate… nuștiucumsălezic. O secvență de câteva secunde – derulată în câteva zeci de ani. Acolo, pe trecere. Hashtag Purificare. 

Vocea ta